Interviu cu editorul-șef al editurii Cartier din Chișinău Emilian Galaicu-Păun. Prozatorul vorbește despre salariul unui om de artă în Republica Moldova, cum sunt susținuți aceștia de Ministerul Culturii și campania de promovare a lecturii lansată de UNIMEDIA.
– Cum e să fii scriitor şi poet în Republica Moldova?
– Dacă EŞTI cu adevărat, nici un regim nu-ţi poate veni de hac, decât (în cazul celor totalitare) interzicându-ţi scrierile (nu şi scrisul propriu-zis, de unde şi existenţa a numeroase manuscrise „de sertar” în URSS, de pildă) sau corupându-te (dar atunci rişti să devii o „unealtă ideologică” în slujba statului-partid), iar în cazuri extreme, lichidându-te fizic (Osip Mandelstam a pierit în GULAG, în 1938) sau expulzându-te din ţară (Aleksandr Soljeniţân, în 1974); fiindcă în cazul unor democraţii (mai mult sau mai puţin) afirmate, cel mult (rău!) ce-ţi poate face e să te lase în plata Domnului să te descurci singur. Acum, întrebarea este ce fel de regim avem în Republica Moldova, ca să ştim la ce să ne aşteptăm – în bine şi mai cu seamă în rău. În opinia mea, RM e o ţară „schizoidă”, cu o identitate incertă – între 1918 şi 1940, Basarabia constituie marginea de Est a României (implicit, a latinităţii); după 1940, şi mai cu seamă odată cu formarea RSSM, devine marginea de vest a URSS, nu atât „Oceanul slav” înghiţindu-i pe localnici, cât sistemul politic care-i transformă la grămadă în homo soveticus.
Se poate vorbi, aşadar, despre o dublă marginalizare: etnică (în cadrul românităţii – populaţia băştinaşă dintre Prut şi Nistru, nu mai vorbesc de cea de peste Nistru, nu participă la nici unul (sic!) dintre evenimentele fondatoare ale naţiunii din sec. XIX; în cadrul Imperiului Rus, iar ulterior al URSS – moldovenii sunt priviţi cu suspiciune, fiind bănuiţi mereu că s-ar uita „peste Prut”) şi politică („cazul Stere” e cât se poate de grăitor în acest sens în contextul românesc; cât despre „politica naţională de cadre” din URSS, e suficient să amintim că toţi primii secretari ai PC/RSSM de după război erau din Transnistria şi, bineînţeles, nu vorbeau limba băştinaşilor!). Declaraţia de Independenţă, din 27 august 1991, nu a schimbat lucrurile în profunzime – RM este o ţară cu o frontieră (culmea, românească!) bine păzită la Vest, şi cu o graniţă deschisă ca o rană, controlată de separatiştii transnistrieni, la Est. Dincolo de (ne-)„aşezarea geopolitică”, şi reperele valorice sunt situate în afară – în lipsa unei tradiţii culturale autohtone, unii le caută la Bucureşti, alţii la Moscova. Altfel spus, centrul de greutate al culturii „moldoveneşti” s-a aflat mereu ba la 500 km mai la Apus, ba la 1.500 km la Răsărit.
Ei bine, a fi scriitor în RM presupune înainte de toate să te plasezi într-un anume câmp cultural – fie panromânesc (după mine, singurul performant, dat fiind că intri în concurenţă „la zi” cu valorile naţionale), fie moldovenesc (alias, regional, cu riscul de a produce o literatură în cel mai bun caz… provincială), fie panslav (fiindcă – nu-i aşa? – avem şi scriitori de limbă rusă, inclusiv printre moldovenii din talpă; să nu uităm că, de prin anii ’70, basarabeanul Ion Druţă îşi scrie operele în limba rusă – adevărat că… la Moscova!). Abia apoi, să-ţi afli locul (la masa de scris, dar şi în societate), unul în stare „să te hrănească” (şi nu doar cu „hrană spirituală”), ceea ce în condiţiile unei pieţe de carte subdezvoltate cum e cea din RM este practic imposibil. Bref, NU SE POATE TRĂI DIN SCRIS în Republica Moldova – cunoaşteţi cumva vreun best-seller de producţie autohtonă? sau vreun „latifundiar literar”? măcar un „bursier” dacă nu viager, cel puţin pe perioada scrierii unei lucrări de proporţii (pe Nicoleta Esinencu n-o pun la socoteală, ea fiind o autoare dramatică)?!…
Şi atunci literatul basarabean fie îşi asumă PE CONT PROPRIU destinul de creator, fie îşi caută o UMBRELĂ (ruseşte ar fi… «крыша») instituţională care să-i asigure existenţă şi să-i satisfacă orgoliul de „om de litere”. Cum USM nu o mai poate face „ca pe vremuri”, se găsesc tot felul de partide, mişcări politice ş.a.m.d. care-i „confiscă” pe câte unul sau altul de-ai noştri… Nu neapărat că aceştia „s-ar vinde”; cert însă că, odată intraţi în politică, scriitorii noştri (fără excepţie!!!) nu au mai dat randamentul deplin în ale scrisului. Tocmai d’aia am refuzat orice înregimentare – de partid, de „cauză” („naţională”, cum altfel?!) etc., etc.
-Aveţi un doctorat la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova şi sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori şi intelectuali din spaţiul românesc, fiind tradus în peste 20 de limbi. Deşi pe plan economic şi politic între Moscova şi Bucureşti, via Chişinău, există un „război rece”, cum simţiţi lucrurile pe plan cultural?
-Orice s-ar întâmpla pe plan politic, Marea Cultură Rusă i-a fascinat, îi fascinează şi – cred – îi va fascina în continuare pe creatorii de frumos români. Marile edituri de la Bucureşti, Iaşi, dar şi de la Chişinău nu prididesc să traducă autori ruşi, clasici şi contemporani, inclusiv pe cei de ultimă oră (Zahar Prilepin, de pildă); dar şi unele case moscovite publică autori români contemporani (pe acelaşi Vasile Ernu, de exemplu) – ceea ce constituie un semn de bun augur. Altminteri, atât în Rusia (sovietică), cât şi în România (socialistă), cultura în general & literatura în mod special au avut de suferit din cauza politicului, încât astăzi ar fi pur şi simplu păcat să se lase antrenate în jocurile de putere ale potentaţilor zilei. „Embargoul vinului”, impus Republicii Moldova de către Federaţia Rusă, nu poate duce la „embargoul cărţii ruse” (cum ar veni, voi interziceţi Cabernet-ul de Cricova, noi scoatem din circuit Moscova-Petuşki, de Venedikt Erofeev, în excepţionala tălmăcire a regretatului Emil Iordache) drept gest de răspuns. Şi cu asta, basta!
– Care este salariul mediu al unui om de artă în Republica Moldova şi cum se descurcă acesta cu banii pe care îi câştigă?
–Dacă un salariu considerat „buuuun!”, în mediile artistice, este de circa 200 Euro impozabili, ce să mai vorbim de salariul mediu?! Problema – atât în cazul celui bun, cât şi al celui mediu – e să-l primeşti la timp; or, uneori restanţele la plată sunt îngrozitoare, aş zice chiar inumane. Cum să te consacri meseriei tale, când pentru a-ţi câştiga existenţa trebuie să prestezi – aiurea! – tot felul de munci ce n-au nici în clin, nici în mânecă (sau, doar tangenţial: mă refer la apariţia unor actori în clipuri promoţionale/electorale) cu vocaţia ta artistică, pentru care tot statul s-a cheltuit ca s-o transforme în profesie?! La noi, „piaţa” (încă destul de „sălbatică”, şi deloc liberă) a împins spre marginea societăţii creatorii de frumos – aşa se face că „meritocraţia” artistică riscă să ajungă, de la o zi la alta, „lumpen intelectualitate”! Din când în când, se prăpădeşte câte un mare artist – mă gândesc la Maria Bieşu, Glebus Sainciuc sau Aureliu Busuioc –, şi atunci se aud voci ce deplâng condiţia ingrată a senectuţii acoperite de glorie, mai puţin de bunuri materiale; ei bine, eu aş zice că, purtându-le de grijă veteranilor scrisului/scenei/penelului etc., statul ar trebui să investească preponderent în creatorii aflaţi în plină forţă, altminteri mai mult sau mai puţin cunoscuţi (fiecare Uniune de creaţie îşi ştie valorile!), pentru ca aceştia să-şi realizeze potenţialul artistic, fără a uita totuşi de tinerele talente.
Sincer, nu cred că te poţi descurca – nu mai vorbesc de un trai decent! – cu un salariu, aşa că „se câştigă” din alte activităţi, adeseori ocazionale, ca să te poţi realiza ca om de cultură. În ceea ce mă priveşte, dacă nu aş avea emisiunea „Carte la pachet” & blogul la Radio Europa Liberă, pur şi simplu nu aş putea s-o întind de la salar la salar (din decenţă, nu-l spun aici, ca să nu afectez imaginea editurii Cartier, laureată a Premiului de Excelenţă la Târgul de Carte „Gaudeamus”, Bucureşti, 2012 – cititorii & cumpărătorii noştri nu sunt obligaţi să ştie cu ce sacrificii se face cartea de calitate; totuşi e bine să conştientizeze că performanţa costă), altminteri răstimp destul de greu de echivalat într-o unitate de măsură temporală…
– Cum susţine Ministerul Culturii scriitorii şi ce credeţi că ar trebui să facă?
– Dincolo de premiile pe care le oferă, la Saloanele de Carte sau de Ziua naţională a Culturii (pe 15 ianuarie), Ministerul Culturii nu s-a prea preocupat de condeierii din RM, exceptând unele figuri emblematice, pe care le-a asociat Statului, mai exact Regimului – Ion Druţă omagiat în 2008, la Palatul Naţional, de „conducerea de vârf” a (PC)RM, în frunte cu V. Voronin; ca apoi, în 2009, aceeaşi „conducere de vârf” să organizeze funeraliile naţionale ale lui Grigore Vieru; declararea „anului Gr. Vieru” (apoi Dumitru Matcovschi şi, respectiv, Spiridon Vangheli) din 2010 încoace. Prea puţin, şi doar pentru unii – aleşii din aleşi! Abia anunţarea unui concurs de manuscrise, pe care respectivul minister s-a prins să le sponsorizeze (fie şi parţial, prin preluarea unui număr de exemplare), în anul acesta, deschide o oarece perspectivă – întrebarea este cine filtrează ofertele? după ce criterii sunt apreciate manuscrisele? care-i gradul de obiectivitate? într-o societate unde cumătrismul a devenit a doua natură. Salut totuşi acest prim-pas, sper ca Ministerul Culturii să nu se împiedice în tot felul de formalităţi birocratice şi nici să se lase antrenat în jocuri de culise.
După mine, ar trebui să urmeze implementarea unui sistem de burse, pentru început pe un an de zile, în baza unor proiecte concrete – ceea ce a şi făcut bunăoară, aşa săracă lipită cum e (încât vai! nu are baremi o foaie literară a sa!), Uniunea Scriitorilor din Moldova odată cu venirea, în 2010, a unei noi echipe de conducere. Totodată, cred că identificarea unor parteneri strategici, printre editori & bibliotecari & librari, ar contribui la o mai bună circulaţie a cărţii naţionale, pe un teritoriu altădată presărat de „Luminiţe”. Mă opresc aici, pentru a nu anticipa răspunsul la cealaltă întrebare…
– Interesul basarabenilor pentru lectură a scăzut foarte mult. Recent, UNIMEDIA şi Editura Cartier au lansat o campanie care promovează lectura. În ce măsură credeţi că astfel de acţiuni pot trezi dragostea faţă de cartea bună?
– M-a bucurat şi pe mine acea dezbatere publică şi le sunt recunoscător cititorilor & criticilor care mi-au plasat Ţesut viu. 10 x 10 printre cele mai bune 10 romane basarabene ale ultimei jumătăţi de secol. Cu mici „deformări” (hai să le punem pe seama subiectivităţii respondenţilor), cred că acest Top-ten reflectă adecvat scara valorică a prozei noastre, dar mie unuia, ca editor, mi-a mai dezvăluit ceva – importanţa unei politici editoriale adecvate în promovarea operei. Nu-i deloc suficient să scrii o carte bună, mai trebuie s-o publici la o editură având o echipă redacţională profesionistă şi o reţea de difuzare pe măsură. Faptul că Aureliu Busuioc s-a regăsit cu DOUĂ romane în top, iar Ion Druţă doar cu unul, se datorează şi inteligenţei cu care autorul Hronicului Găinarilor s-a îndreptat mereu spre edituri private, printre cele mai performante pe piaţa noastră de carte, în timp ce „marele exilat” de la Moscova a mers pe mâna unor case de stat, cu seria de Opere în 7-8 volume, ca pe vremuri…
Nu ştiu dacă asemenea acţiuni neapărat „trezesc dragostea de carte” (pentru aceasta, ar trebui s-o cultivăm de la cea mai fragedă vârstă), cert însă că pot contribui la o mai bună cunoaştere a unor valori, ghidându-i pe cititori în alegerile lor. E simptomatic, în acest sens, că pe lista finală nu s-a regăsit Temă pentru acasă, de Nicolae Dabija, „gustată” de publicul larg (nici nu e de mirare – e un soi de… manele în proză!), dar desfiinţată de critica de specialitate. V-aş propune chiar, dacă tot aţi făcut primul pas în acest sens, să întreprindeţi o campania de lectură publică, plasând în fiecare săptămână pe site-ul UNIMEDIA un fragment din romanele „de top” ieşite învingătoare. Poate iau şi alte portaluri exemplu de la Dvs.? Mass-media ar avea şi ea un cuvânt de spus…
– Tinerii de azi sunt influenţaţi de vedetele de televiziune şi din presa tabloidă. Valorile s-au schimbat radical, manifestându-se o tendinţă tot mai pronunţată către valorile materiale (bani, maşini etc.) şi mai puţin către valorile culturale. În aceste condiţii, care este rolul scriitorilor în societatea noastră?
– Acelaşi dintotdeauna, să scrie (bine!), punându-se în slujba adevărului artistic & uman, nu şi în serviciul unor partide, grupuri de interese, potentaţi ale zilei. Înainte însă de a vorbi despre rolul scriitorului, ce-ar fi să-l readucem în discuţia şi pe Măria Sa, cititorul? Povestea o ştiu de la mai mulţi intelectuali moldoveni din „prima generaţie încălţată”, cei care au mers la şcoală în primul deceniu de după război şi au intrat la facultate în anii ’60: fii şi fiice de ţărani „de la coada vacii/ sapei”, majoritatea dintre ei au învăţat carte „pe rupte”, adică „rupând” ceva timp de la muncile din gospodărie, dar şi smulgând pagina 17 (aia cu ştampila instituţiei) din cărţile luate (horribile dictu!) cu împrumut de la biblioteca sătească.
Mai mult sau mai puţin îngăduitori câtă vreme odraslele lor îşi făceau temele pentru acasă, aceiaşi părinţi i-ar fi snopit în bătăi să-i fi prins cu „lecturi de bună voie/de plăcere”. Şi atunci, câte un copil mai inteligent pur şi simplu rupea pag. 17/18, cu ştampila bibliotecii, prefăcându-se apoi că învaţă din manualul şcolar. De cele mai multe ori, foaia cu pricina era aruncată înainte să fie citită – sute şi mii de pag. 17/18 sacrificate astfel pe altarul cunoaşterii. Credeţi că un asemenea gest aparent „nevinovat” poate rămâne fără consecinţe într-o perspectivă de durată?! Paradoxal, dar tocmai generaţia ’60 avea să ne aducă „primăvara pragheză” în cultura noastră, după decenii de proletcultism (mă gândesc la poeţii – acum, regretaţi cu toţii! – Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi ş.a., dar şi la cele patru romane definitorii pentru literatura dintre Nistru şi Prut, Povara bunătăţii noastre, de Ion Druţă; Singur în faţa dragostei, de Aureliu Busuioc; Povestea cu cocoşul roşu, de Vasile Vasilache şi Zbor frânt, de Vladimir Beşleagă). Şi tot aceşti oameni de două ori culţi (cum ar veni – de la culturile agricole la cea a spiritului!), ajunşi în anii ’70-’80 universitari & scriitori, ne-au pus în mâini primele cărţi adevărate, de data aceasta cu toate paginile prezente (mai puţin cele scoase de cenzură: vai! au existat şi la noi câteva cărţi date la cuţit – Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi; Săgeţi, de Petru Cărare; Temerea de obişnuinţă, de Mihail Ion Ciubotaru, la care se adaugă volumul lui Ion Vatamanu, mutilat până la desfigurare, De pe două margini de război, publicat în cele din urmă cu un titlu… măsluit, Măslinul oglindit –, plus câteva scrieri de sertar, mă gândesc la jurnalul lui Alexei Marinat, pentru care va face zece ani de Gulag, Eu şi lumea, apoi la volumul postum de memorii Povestea vulturului al lui Nicolai Costenco, deportat după Cercul Polar timp de 16 ani, dar şi la romanul lui Vl. Beşleagă, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon…
Totodată, nu pot să nu amintesc că după „linşarea” autorului Poveştii cu cocoşul roşu, de către „politrucii literari” Ivan Racul şi Valeriu Senic, în oficiosul Comunistul, Vasile Vasilache nu a mai putut publica preţ de 18 ani „ai vacilor slabe), doar că… de citit printre rânduri/pe sub masă! Ei bine, astăzi se poate scrie – cu toate cuvintele, chiar şi cu cele… netrecute în DEX! – cu cărţile pe masă, fără a mai strecura „şopârle” în texte, asumându-ţi pe faţă cele spuse. Vitrege sub aspect economic, cele două decenii de independenţă s-au dovedit a fi suficient de rodnice în ale scrisului – nu degeaba prima revendicare a mişcării de eliberare naţională a fost chiar aceasta: Limbă & alfabet!
– La ce lucraţi în acest moment?
– Pregătesc (deocamdată, în manuscris) ediţia a doua a romanului Ţesut viu. 10 x 10, „revăzută şi mult adăugită” (vorba lui Emil Brumaru), de departe – cartea vieţii mele (cel puţin, în proză). Mi s-a făcut o propunere, foarte tentantă, să traduc din franceză o capodoperă a literaturii universale, pe care mă gândesc s-o accept – nu vă pot dezvălui mai mult, cel puţin nu înainte de a fi semnat contractul. Totodată, am început să lucrez la un nou roman, unul cu totul deosebit ca scriitură – dar îmi va lua ceva timp (7-10 ani, cred/sper) ducerea lui la bun sfârşit. Iar de prin iunie încoace mi se întâmplă, aproape săptămânal, un mare miracol – Poezia!
Fondul Culturii din Moldova 
Discuție
Niciun comentariu până acum.