Un grup de iniţiativă cere conducerii să interzică monumentele comunismului

Un grup de iniţiativă solicită conducerii să interzică muzeele, monumentele şi alte obiecte care reprezintă ideologia bolşevică şi care ponegresc valorile şi tradiţiile basarabene, transmite Info-Prim Neo.

„Avem monumente care poartă numele unor eroi ai URSS care nici nu au trăit şi nici nu au murit aici, care doar au venit şi au luat oamenii noştri şi i-au dus în Siberia. Să fie slăviţi de ţara lor”, a declarat la o conferinţă de presă jurnalistul şi cercetătorul Gheorghe Mârzenco.

Preşedintele Asociaţiei Istoricilor, Gheorghe Negru, a remarcat că de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, chiar şi după 20 de ani, unii dintre cetăţenii Republicii Moldova nu înţeleg crimele care au fost făcute. „Toţi condamnă crimele naziste, dar pentru crimele comuniste se aduc explicaţii filare. Sunt şi savanţi, şi cercetători care într-un fel dau dreptate crimelor comuniste. Suntem un stat independent şi trebuie să ne bazăm pe propriile valori, dar din păcate în continuare trăim încă pe vechile mituri imperiale”, a menţionat doctorul conferenţiar.

Preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Deţinuţilor Politici, Valentina Sturza, a spus că la Chişinău sunt două monumente care în continuare promovează valorile bolşevice: monumentul comsomoliştilor pe bd. Grigore Vieru, şi monumentul luptătorilor de lângă cinematograful Gaudeamus. „Acestea sunt monumente ridicate celor care ne-au adus foamea şi umilinţa. Sunt monumente care nu au nimic absolut cu poporul nostru. Dorim ca în locul acestor monumente să fie ridicate monumente ale eroilor noştri care au căzut pentru poporul basarabean”, a spus Valentina Sturza.

Preşedintele Asociaţiei Veteranilor de Război 1992 Tiras-Tighina, Anatol Caraman, a menţionat că unii politicieni au prostit poporul prin promovarea unor valori străine.„Partidul Comuniştilor promovează zâzanie în popor, tâmpeşte minţile populaţiei”, a spus Anatol Caraman.

Referindu-se la Piatra Comemorativă din Piaţa Marii Adunări Naţionale, care recent a fost vandalizată, vicepreşedintele Mişcării Naţional-Creştine „Noua Dreaptă”, Stela Popa, a spus că oamenii care şi-au permis să facă acest lucru trebuie pedepsiţi şi alungaţi pentru a nu mai trăi pe pământul lui Ştefan cel Mare. „Nu o să vă permitem să ne distrugeţi valorile. Aceasta dă dovadă de laşitate, lipsă de cultură şi proastă educaţie. Nu meritaţi să trăiţi pe acest pământ sfânt”, li s-a adresat Stela Popa.

Demersul este susţinut de 33 de organizaţii ale societăţii civile, academicieni şi doctori în istorie, care au semnat împreună Memorandumul cu privire la valorile naţionale.
Sursa: INFO-PRIM-NEO

Poveste de pribeag

Florentina Ţone

“Pe mine, viaţa m-a răsfăţat foarte mult. Ai înţeles?“ Frida Marcu te priveşte cu ochii ei mici şi blânzi şi îţi surâde. Şi ce “răsfăţ“: ocuparea Basarabiei de către ruşi în 1940, anii de pribegie din timpul războiului, deportarea întregii familii în Siberia, în 1949. Că aşa se hotărâse de la Moscova, să-i ducă pe “culaci“ (chiaburi) “zapredelea respubliki“, în afara graniţelor Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti.

Ne-am întâlnit în mai multe rânduri să-mi spună de-a fir a păr povestea vieţii. “E un volum imens de amintiri…“ De fiecare dată, acelaşi ritual: am stat la masă, am băut ceai şi-am ascultat. În spate, o lampă înaltă, cu abajur crem şi lumină galbenă, şi-un fotoliu adus de la Novokuzneţk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, şoptind, murmurând. Pe masă, viaţa ei în câteva fotografii. Poveşti în ramă, paranteze, salturi înainte şi înapoi, “eu nu ştiu ce-o să înţelegi din tot ce-ţi spun“, avalanşă de nume, de localităţi, de clipe fericite înecate în teamă, în disperare…

Am simţit povestea ca pe o spovedanie. Care-şi cerea dreptul de-a fi spusă şi care rămăsese închisă, atâta amar de vreme, între baierele sufletului. “Ţi-am spus că eu am vrut să scriu o carte cu tot ce-a fost. Mă rog, nu ştiu ce-ar fi ieşit, dar aş fi numit-o «Tinereţe furată». Că am stat douăzeci de ani în Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumoşi ani mi-au fost furaţi. Ştii ce înseamnă asta? Şi pentru ce? Pentru ce? Ce-am făcut noi rău, de-am meritat să fim aşa pedepsiţi?“ Multe întrebări la care n-a primit nicicând răspuns, la care nici nu se mai străduieşte să capete răspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Şi când devin de nesuportat, cântă. Cântă şi plânge. “Când îmi vine să plâng şi nu pot plânge deloc, mă duc în baie, dau drumul la apă, cânt… şi-ncep să plâng“. Şi mai are un leac să ţină piept amintirilor dureroase: rugăciunea. “Eu spun şi dimineaţa când mă scol, şi seara înainte de culcare, spun rugăciunea pe care mi-am compus-o singură. Adică îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă simt bine, că sunt pe picioare, că am ce mânca, ce încălţa, că am îmbrăcăminte, că am acoperiş deasupra capului…“

Copilărie fericită, întreruptă brusc

Îşi începe povestea oficial: “Mă numesc Marcu Frida. M-am născut în anul 1927, în Basarabia, oraşul Leova, judeţul Cahul, pe malul stâng al Prutului. M-am născut într-o familie înstărită, cu depozit de cherestea: tata, originar din Bucovina, născut în orașul Storojineţ, mama, născută în Moldova, oraşul Huşi“.

Treptat-treptat, rememorarea capătă nuanţe, zâmbete: copila Frida era răsfăţată şi capricioasă, “aia nu mâncam, cealaltă nu-mi plăcea, mama trebuia să-mi pregătească totdeauna ceva special“, “îmi plăceau lucrurile mici, covrigeii, cesuleţele, îmi plăcea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“. Îşi aminteşte glasul ascuţit al mamei, care-o striga “Frida!“ şi ştia că musai trebuie să-i răspundă, “mama era foarte severă şi fuga fugeam la ea!“, îşi aminteşte cum se căţăra pe umerii tatălui şi-l apuca de păr, “să-i fac coafura“, şi tatăl o îmbrăţişa şi o pupa, îşi aminteşte cum s-au răsturnat cu sania, ea şi tatăl, când se întorceau de la Huşi de la liceu, şi s-au amuzat copios, îşi aminteşte gustul pitei calde, făcute pe plită, pe care-o mânca la bunicul de la Huşi… “Perioada frumoasă s-a terminat în 1940, cu datul afară din casă. Au venit ruşii şi au ocupat. Ne-au dat câteva ore să ne luăm bulendrele…“ Şi gata, a trebuit să plece din casa aceea mare şi frumoasă, pe care o construiseră părinţii pentru cei trei copii şi pe care o tot desena Frida, când era la şcoală. S-au mutat în casa bunicilor şi “cu asta, la 13 ani, s-a încheiat copilăria mea!“

“Evacuaţia“: 1941-1944

Cedarea Basarabiei, în iunie 1940, a însemnat începutul coşmarului pentru românii de peste Prut. Pe care istoria urâtă şi încurcată i-a chinuit, i-a încercat, i-a aruncat de colo-colo. Naţionalizarea casei familiei Velţer, numele de fată al Fridei, a fost urmată, un an mai târziu de “evacuaţie“. Aşa numeşte Frida Marcu cei trei ani petrecuţi în pribegie, în timpul războiului. “Au venit să ne spună de la administraţia locală că trebuie să plecăm din oraş, că o să fie lupte crâncene! Cine-a venit? Nu mai ştiu. Oricum, n-am plecat de bunăvoie, de plăcere!“ Accentuează. “Să plecăm şi să lăsăm tot, că se apropie frontul!“. Se apropiau trupele româno-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu căruţe, cu cirezi de vite gonind, să scape de iureşul războiului. Rememorează, cu ochii minţii, traseul pribegiei, nebunia: cu o căruţă au ajuns în Cimişlia unde-au stat într-o casă părăsită, “erau o serie de oameni plecaţi deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de mărfuri şi-au ajuns în Ucraina, unde-au rămas o lună de zile, într-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, în Caucazul de Nord, “atunci au început bombardamentele, zi de zi, de două-trei ori pe zi, şi bombardau deasupra noastră, iar noi eram în vagoane, un eşalon întreg!“.

De drumul ăsta, dintre Krasnodar şi Stalingrad, se leagă cea mai cruntă amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, când se gândeşte la ce-a fost, la ce-a trăit. “Când am urcat în tren, să plecăm mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Şi a murit aşa, parc-a adormit. Era în braţele mele şi eu n-am plâns deloc. Eu, care l-am iubit aşa de mult… Dar acuma, acuma simt atâta… atâta remuşcare!“ Strânge pumnul şi loveşte-n masă, cu furie aproape. “De ce n-am plâns?! Îmi pun întrebarea. Acum, când dau de pomană, eu în primul rând spun «pentru tata». A vrut aşa să moară, să fie îngropat undeva să nu ştie nimeni de el, să nu te poţi duce“. Ştie doar numele staţiei în care-a fost coborât trupul: Remontnoe. Atât. “Au venit în vagon, nu ştiu de unde, nu ştiu cine, şi mama s-a dus cu ei şi a predat…“

Foametea

În Stalingrad au ajuns în 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecaseră. “Ţin minte că se spunea c-au venit un milion de evacuaţi din toată Uniunea Sovietică. Şi din Evacopunct, ne-au distribuit în diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit în colhozul «Vesna», regiunea Kikiviţe, şi-am stat acolo până în mai 1944, când s-a dus mama şi a luat o aprobare, că putem să ne întoarcem la domiciliu“. Povesteşte cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu încrâncenare, de parcă s-ar fi întâmplat totul chiar ieri. “Primul an în colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă am murit de foame, că se-apropia frontul şi mergea totul către armată“. Dimineaţa, trei bucăţele de cartof fiert cu puţină apă, la prânz, cartofi uscaţi în cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. “Ajunsesem groaznic!“

De foamete a suferit familia Velţer si după ce s-a întors acasă, la Leova, mergând în spatele frontului, printre tancuri distruse şi cadavre, prin oraşe bombardate, ruinate. “În ’46-’47, în Basarabia a fost cumplita foamete, când au murit sate-ntregi şi când pâinea era car-te-la-tă!“. Silabiseşte, ca să înţeleg gravitatea situaţiei: “muncitorii primeau 400 de grame de pâine pe zi, funcţionarii – 300 de grame, şi stăteai la o coadă interminabilă ca să primeşti porţia“.

Operaţiunea „Iug“: 6 iulie 1949

N-avea de unde să ştie Frida atunci, dar foametea zădărnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autorităţilor sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, în Siberia. O primă campanie de deportare avusese loc deja, în iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de recucerirea teritoriului de către armatele româno-germane şi-i vizase pe aşa-numiţii “duşmani de clasă“: foşti moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, foşti membri ai partidelor politice, reprezentanţi ai clerului şi intelectuali. În 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua strămutare masivă de populaţie din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Operaţiunea “Iug“ (Sud), aşa a rămas cunoscută în istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, şi cei patru membri ai familiei Velţer. Erau vizate-acum “familiile de chiaburi, familiile foştilor moşieri şi ale marilor comercianţi“.

Deportarea urma să se facă “pe veci“ averile confiscate, iar în cazul evadării din surghiun, vinovaţii urmau să fie trimişi la ocnă pe 20 de ani. Aşa spun documentele. Pe-atunci, însă, mare lucru nu se ştia. Unde mergeau? De ce? Pentru cât timp? Frida şi ai ei ştiau doar că pleacă. Că sunt forţaţi să plece. “Când ne-au ridicat, ne-au dat două ore să ne pregătim, să ne facem bagajele! Mari bagaje… Că venisem din război şi n-aveam nimic: eu îmi spălam cămaşa seara – una singură aveam – şi-o îmbrăcam dimineaţa. Aşa că atunci când au venit să ne ridice şi-au văzut că n-avem mare lucru, s-au minunat: «Cum, atâta aveţi? Cred că am greşit», «N-aţi greşit, ăştia suntem…» Am plecat cu zero în Siberia. Păi, ne întorsesem în ’44 din evacuaţie şi în ’49 ne-au deportat…“

“Nenea Stalin ne dă bombonică…“

Cu mintea de-acum, adaugă, rememorează: “Din localitatea noastră au plecat foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că toţi am fost «culaci». Chiabur în limba rusă-i «culac»“. Tăios, continuă: “Ne-au deportat ca s-aducă-n locul nostru ruşi! Ăsta a fost motivul!“. Şi ţine să explice: “Fac o paranteză, ca să vezi. În ’46, au fost alegeri. Şi au luat toţi funcţionarii din primărie să participe, să se ducă fiecare pe un anumit număr de străzi, să înregistreze fiecare casă, cine,unde locuieşte, să adune date… Şi am fost şi eu, că lucram atunci în cadrul primăriei. Şi-am intrat într-o casă din mahala. Nu ştiu câţi copii aveau, da’ mulţi! Părinţii nu erau acasă, doar copiii. Erau două sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armată. N-am văzut aşternut!

N-am văzut nici masă. N-am văzut scaune… Nu ştiu cum trăiau. Şi erau pe pereţi două portrete mari: unul cu Lenin şi unul cu Stalin. Şi când am ajuns la ei, unul din copiii ăştia mi-a spus – că era în timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne dă bombonică şi nenea Lenin ne dă pâinică!» Adică, ce se întâmpla… Părinţii primeau pâinea, pe cartelă, şi ascundeau după… portretul era înalt… după portretul lui Lenin. Şi bomboane… se dădeau bomboane în loc de zahăr… şi-ascundeau părinţii după portretul lui Stalin, după tablou… Şi uite, şi ei au fost deportaţi! Ei, îţi pun întrebarea ţie: «De ce? De ce au fost ei deportaţi, când n-aveau de nici unele?!» Pentru că asta era politica Uniunii Sovietice! Să scoată cât mai mulţi moldoveni din Basarabia şi s-aducă-n locul lor ruşi! Dar că noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni…“.

Cinci ani şi jumătate în Bureat-Mongolia…

În vagoane de animale, cu zăbrele, au pornit pe-un drum al cărui capăt nu-l ştiau. După o lună, au ajuns în oraşul Novosibirsk şi după încă alte câteva zile în Bureat-Mongolia. Republica sibe riană Bureat-Mongolia. Unde Frida şi familia ei au rămas cinci ani şi jumătate. Ţine minte ploaia de la sosire. Ţine minte pereţii groşi, din bârne, ai barăcii în care-au locuit la început. Ţine minte gerurile cumplite din păduri, unde bărbaţii tăiau copacii, iar femeile, ramurile. Şi ţine minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniţi: „Au fost foarte mulţi veniţi! Şi din Moldova, şi din ţările baltice, şi din ţările Caucazului… Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte mulţi nemţi. Erau acolo şi descendenţi ai foştilor deportaţi, că pe vremea ţarului, tot în Siberia se deporta!“.
Avea 22 de ani când a ajuns în republica bureaţilor cu ochi mici. O lume a dezrădăcinaţilor în care fiecare încerca să-şi facă un rost. Să se prindă cumva într-un loc, să respire, să ia viaţa de la capăt. La început, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din înşiruirea de nume, de localităţi, de amintiri: Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude… Încet-încet, lucrurile se aşază, încep să capete un sens. Şi-ncep şi eu să înţeleg. După o perioadă petrecută la muncă în pădure, Frida a fost angajată contabilă la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul râului Kurba.

„Când am venit, ne-au luat pe toţi la rând: unde ne-am născut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare… şi când s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit să fiu contabilă la un trust comercial care asigura mâncarea la unităţile de muncă din păduri“. Erau timpuri grele: se ducea, periodic, cu bilanţul în Ulan Ude, capitala Bureat-Mongoliei, şi pleca tot timpul cu soldatul după ea. Ca nu cumva să fugă. Şi semna în fiecare săptămână, la comandament. Semna că n-a plecat. Ridică o fotografie dintre cele câteva răspândite pe masă: “Uite, aici era în 1954, când lucram acolo, în Tegda, la contabilitate“. O tânără cu păr negru, sprijinindu-se de spătarul unui scaun. În altă poză, alături de câţiva colegi bureaţi, într-o pădure siberiană. “N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar câteva vederi cu “Amar mânde Ulan Ude, “Salutări din Ulan Ude“, şi amintirile. Câte mai sunt.

Alt set de vederi şi alte amintiri. Dintr-o altă etapă a vietii, tot în Siberia, la Novokuzneţk. Zice că fratele le-a purtat noroc. Că dacă nu pleca el la facultate, n-aveau cum să iasă din Bureat-Mongolia. “Când a terminat fratele facultatea şi a primit repartiţie la Novokuzneţk, am avut şi noi dreptul să-l urmăm pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea în ’54 şi noi am venit la Novokuzneţk în ianuarie 1955“. Într-o vedere, Piaţa Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, în cealaltă Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgiştilor, Piaţa Suvorov… “Novokuzneţk e tot în Siberia, dar e un oraş modern, elegant, frumos. Că a venit şi-o soră a mamei în vizită la noi şi nu-i venea să creadă cum arată orașul. Dar noi pân-am ajuns aici, prin câte n-am trecut…“

Are o vorbă dulce, cântată, melodioasă Frida Marcu:  v-urile apoape că nu se-aud, n-urile sunt înmuiate. Un om care-a vorbit atâta vreme-n limba rusă are un fel aparte de-a vorbi româna. “Mă mir şi eu că am putut să-mi revin la limba română după 30 de ani de vorbit rusa“. Da, 30. Din 1940, de când au venit ruşii şi-au ocupat Basarabia, iar limba română a fost eliminată din şcoli, până în 1969, atunci când Frida a lăsat în spate Siberia şi-a ajuns la Bucureşti, în urma căsătoriei cu un ziarist român de la Agerpres. Ei, şi-aici e o poveste lungă şi încurcată: Frida şi-a cunoscut soţul în 1967, când îşi vizita o mătuşă, la Bucureşti. Atunci s-a şi logodit cu Petre Marcu, atunci a văzut şi marea pentru prima dată. “Ne-am logodit la Bucureşti şi ne-am căsătorit la Novokuzneţk, un an mai târziu. Că un an a durat să ni se aprobe căsătoria. Şi încă un an ca să mi se aprobe plecarea definitivă în România“. I-au mai rămas, însă, rude în Siberia. Şi două morminte. Mama şi fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de bătrâneţe, fratele, într-un accident.

“Reabilitirvana…“

Povestea n-ar fi completă, însă, fără foicica aceea de hârtie pe care-o ţine strâns în mână şi pe care se zăresc mai multe rânduri de litere bătute la maşină. Mi-o traduce şi accentuează cu putere fiece cuvânt. “Sora mea a scris mai târziu la Chişinău şi-a primit asta. «Spravka» înseamnă adeverinţă. Scrie aici că în urma… «postnavenie»…hotărârii Consiliului de Miniştri din 28 iunie 1949, numărul 509, am fost deportaţi la 6 iulie 1949  «zapredelea respubliki». În afara graniţelor republicii. Auzi, în afara graniţelor! Că sunt mii de kilometri până-n Siberia: că până la Ural e atâta şi de la Ural încă pe-atâta. După aceea, scrie: «Reabilitirvana!». Ştii ce înseamnă asta? Că şi-n româneşte se foloseşte. Că am fost reabilitaţi! Auzi, parc-am făcut cine ştie ce crime… Dar stau şi mă-ntreb: de ce-am fost eu învinuită ca să fiu reabilitată? Dac-am fost reabilitată, înseamnă c-am făcut ceva, o tâmpenie, o prostie! Trebuia să scrie aici: «pentru cutare şi pentru cutare!» Ce-am făcut noi rău indiferent cărui sistem?! N-am făcut nimănui niciun rău! Ne spunea să stăm smirnă, stăteam smirnă! Proşti eram! Mi-aduc aminte când a murit Stalin… tu!, am plâns! Ca proasta am plâns! Stau şi mă întreb acum: de ce-am plâns?!“

Şapte sute şaizeci şi doi minus…

Încheie cum a început, după ceasuri bune de poveşti, răspândite în mai multe zile. Cu-aceleaşi uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunoştinţă, strecurându-se-n mirarea ei: “Eu stau şi mă întreb cum de-am supravietuit. Eu mă minunez! Slavă Ţie, Doamne…“ Zâmbeşte. O viaţă complicată, încurcată, răsucită. Frida Marcu a rămas, însă, un om profund optimist. Cu faţa senină şi caldă, cu ochii albaştri şi blânzi, cu părul alb, pieptănat cu grijă într-o parte. Caută să-şi petreacă timpul frumos şi liniştit. Râde mult, se-ntâlneşte cu prietenele şi merge în timpul săptămânii la un club, unde socializează cu oameni de vârsta ei. Se bucură de fiecare întâlnire şi nu mă lasă să plec înainte să-mi explice ce-i cu numărătoarea aceea uriaşă, aşezată pe un colţ al mesei. Aflu că abacul – aşa se numeşte – nu lipsea din tolba niciunui contabil odinioară şi că, într-adevăr, funcţionează ca o numărătoare. Numai să-i cunoşti secretele. “Ia zi o scădere, o adunare, să vedem dacă mai ştiu“. Mă conformez. Şi-aleg una grea: “762 minus 529…“ Şi fac socoteala repede în carneţel. Doamna Marcu trage cu îndemânare câteva bile dintr-un rând, câteva din altul, mută o bilă dintr-o parte-n alta şi gata. “233!“, zice repede cu zâmbet victorios. “Atâta face“, recunosc. “Încă una, ca să mă conving: 492 plus 152…“ Răspunsul vine înainte s-adun eu în carneţel. “644“. Râde-n hohote. “Păi da, uite, bilele de pe rândul ăsta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unităţile, astea-s zecii de mii, sute de mii… Ai înţeles? Nu-i greu deloc… Nu mai vrei o cană cu ceai?“

Sursa: Historia.ro

„Golgota basarabeană”

„Golgota basarabeană” este titlul unui nou film documentar produs la „Moldova Film” care se referă la perioada 1940-1956. „Este un film din ciclul „Pagini de istorie” la care lucrez de mai mulţi ani, dar care a fost refuzat de guvernarea anterioară”, spune regizorul peliculei Ion Chistruga.

Ieri, la „Moldova Film” a avut loc o vizionare prealabilă iar mâine, la Cinematograful „Odeon”, va avea loc o ultimă vizionare prealabilă, cu participarea preşedintelui interimar Mihai Ghimpu şi a membrilor Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM. „Dacă nu vor exista obiecţii vom avea şi premiera în două-trei zile”, a anunţat regizorul. Scenariul este semnat de Ion Chistruga şi Victor Vasilache, iar regia de Ion Chistruga şi Alina Ciutac.
Regizorul spune că a lucrat la şase filme din ciclul „Pagini de istorie” („Dacii şi romanii”, „Ştefan cel Mare”, „Alexandru cel Bun” etc.) şi încă din 2003 a ajuns la perioada postbelică, dar guvernării de atunci nu au acceptat astfel de lucrări. „Eu am refuzat să lucrez pentru filmele lui V. Stepaniuc. După schimbarea guvernării am revenit la ideea mea mai veche. Acest film nu este o comandă politică şi nu are nicio legătură cu campania electorală”, precizează Chistruga.

Valentina Baciu, Timpul

Lansare de carte:„Neamul Cantemireştilor” – o lucrare de pionierat în ştiinţa istorică universală

În cadrul celei de a III-a Sesiuni internaţionale de comunicări cu genericul “Cultură şi politică în Sud-Estul Europei (sec. XV-XX)”, organizat de Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM şi Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, care recent şi-a ţinut lucrările în incinta Bibliotecii Ştiinţifice Centrale “Andrei Lupan” a AŞM, a avut loc lansarea  lucrării „Neamul Cantemireştilor. Bibliografie. Coordonator acad. Andrei Eşanu, Chişinău, Ed. Pontos, 2010, 388 p.”. „Deşi îşi coboară obârşia în adâncul secolelor, neamul Cantemireştilor s-a manifestat în plan naţional şi european în sec. XVII-XVIII – menţionează acad. Andrei Eşanu în Introducerea la acest volum. – Drept mărturie a vastei lor activităţi, au ajuns până la noi un număr mare de documente istorice, dintre care unele au fost publicate, altele rămân să zacă în numeroase arhive româneşti şi străine, cronici, memorii, jurnale, imagini iconografice, heraldice etc. Pe lângă toate acestea, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh Cantemir au lăsat moştenire tratate ştiinţifice, opere literare şi poetice, numeroase alte lucrări geografice, cartografice, teologice, muzicale, precum şi un impresionant material epistolar, care, fiind scoase în vileag, depistate şi publicate, au făcut posibilă cunoaşterea vieţii şi activităţii Cantemireştilor sub cele mai diverse aspecte”.

Care a fost necesitatea întocmirii şi editării unei asemene lucrări bibliografice „Neamul Cantemireştilor”? După cum s-a menţionat la manifestarea de lansare a lucrării, dar şi în „Introducere” la această carte, bibliografii au mai fost editate în România şi în R. Moldova în anii regimului totalitar, dar din cauza cenzurii n-au fost incluse în ele numeroase ediţii şi studii efectuate în Occident, dar şi în Europa de Est şi Turcia. Aceste şi alte împrejurări i-a determinat pe soţii Andrei şi Valentina Eşanu, pe dr. în istorie Igor Cereteu, şef de proiect, pe soţii – Dinu şi Maria Poştarencu să realizeze această lucrare de anvergură. Între coperţile volumului bibliografic nominalizat ei au inclus tot ce este mai reprezentativ şi mai important în ştiinţa şi cultura universală, fie că-i vorba de ediţii de opere, de documente şi diverse alte materiale istorice, de cronici, memorii, jurnale, fie de monografii, studii şi alte publicaţii referitoare la viaţa şi activitatea Cantemireştilor, anturajul în care au activat şi au creat nu numai în ţările române, dar şi în Imperiul Otoman, în Rusia şi în Occident.

În luarea sa de cuvânt membrul corespondent Demir Dragnev, şef de secţie la Institutul de Istorie, Stat şi Drept,  a apreciat actualitatea şi importanţa lucrării pentru dezvoltarea acestui segment al ştiinţei istorice ca dinastia Cantemireştilor, reprezentată de domnii Ţării Moldovei Constantin Cantemir şi fii săi Antioh şi Dimitrie, în domeniul ştiinţei, literaturii şi culturii – acelaşi Dimitrie Cantemir şi urmaşii săi direcţi: Antioh Cantemir, Maria Cantemir şi Smaragda-Ecaterina Cantemir-Goliţâna ş.a.

Calde felicitări le-a adresat autorilor volumului şi Gheorghe Bobână, dr. hab. în filozofie, cantemirolog, care a subliniat tendinţa de a introduce în lucrare aproape tot ce s-a scris de-a lungul anilor despre Cantemireşti.

Dr. Iulia Mărgărit de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române a evidenţiat oportunitatea studiului bibliografic pentru scrierea a noi lucrări de certă valoare ştiinţifică. Între altele, dânsa a informat pe cei prezenţi că la Bucureşti va fi editat în curând un volum, semnat de regretatul cercetător Dan Sluşanschi, care în ultimii săi ani de viaţă s-a apropiat mult de creaţia Cantemireştilor.

Prof. dr. Zamfira Mihail de la  Institutul de Studii Sus-Est Europene al Academiei Române a amintit şi de adânca cercetare a soţilor Eşanu, care s-a fructificat în volumul de proporţii „Dinastia Cantemireştilor”, editat acum doi ani în colecţia de carte „Academica”. Cât priveşte volumul bibliografic lansat, cercetătoarea a menţionat faptul că n-au fost scăpate din vedere nici tezele de doctorat, susţinute pe tematica Cantemireştilor, şi incluse în lucrare.

Aprecieri înalte şi sincere felicitări au rostit la manifestare în adresa autorilor  cunoscutul cercetător şi istoric literar Pavel Balmuş şi dr. Silvia Corlăteanu, evidenţiind importanţa bibliografiei editate ca instrument de lucru pentru cei care îşi vor pleca fruntea asupra operelor lăsate culturii mondiale de cei mai de vază reprezentanţi ai Dinastiei Cantemireştilor.

Bibliografia „Neamul Cantemireştilor” este cea de a treia lucrare apărută în cadrul Programului de Stat „Dinastia Cantemir: polifonismul preocupărilor ştiinţifico-artistice”, finanţat de Guvern şi coordonat de acad. Andrei Eşanu. Prima lucrare, pe care deja am nominalizat-o, este volumul de proporţii „Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII-XVIII, Chişinău, Ştiinţa, 604 p.)”, cea de a doua – „Эпистолярное наследие Дмитрия Кантемира, Chişinău, Ştiinţa, 358 p.» de dr. Victor Ţvircun. În prezent sunt în derulare încă două proiecte din cadrul acestui program de stat: în 2010 vor fi finisate proiectele „Ţara Moldovei în perioada domniei lui Constantin Cantemir (1688-1693). Documente interne”, conducător dr. Valentin Constantinov şi „Patrimoniul politic şi cultural al Cantemireştilor – noi valorificări”, conducător acad. Andrei Eşanu.

Lucrarea lansată conţine bogate informaţii despre operele lui Dimitrie şi Antioh Cantemir în manuscrise (inclusiv cotele lor de păstrate în arhive, biblioteci şi muzee din numeroase ţări) şi ediţii din întreaga lume; cercetări în zeci de limbi cu privire la opera şi activitatea  Cantemireştilor în număr de circa 4 mii titluri, fiind de fapt o lucrare de pionierat în ştiinţa istorică universală.

Ediţia este înzestrată cu un sumar bine structurat pe domenii de cunoaştere, cu un bogat material ilustrativ, precum şi cu un indice de autori, redactori şi editori ai moştenirii cantemiriene. Volumul în cauză va servi drept îndrumar cercetătorilor, profesorilor, doctoranzilor, studenţilor, tuturor celor care se interesează de viaţa şi activitatea acestui vestit neam.

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Originalul lupoaicei revine

Originalul lupoaicei revine, posted with vodpod

Mihai Ghimpu va emite un decret de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov

Mihai Ghimpu va mai semna multe decrete prin care va conferi distincţii de stat, dar lucrează şi la un nou decret de condamnare, conform declaraţiei preşedintelui interimar, lansată ieri, 20 august 2010, în cadrul unei emisiuni laPublika TV.

De această dată este vorba de 23 august 1939, an în care a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler. “Ceea ce s-a produs atunci trebuie condamnat”, a ţinut să menţioneze Ghimpu.

Preşedintele interimar a declarat că pe lângă distincţiile de stat pe care le va acorda cu ocazia sărbătorilor naţionale “Ziua Independenţei” şi “Limba noastră cea română”, în curând va semna şi un decret de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov.

Menţionăm că scopul declarat al Pactului Stalin-Hitler era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări vroiau să se asigure reciproc în procesul de împărțire în două a ceea ce rămase neocupat și neîmpărțit din Europa. Acest Pact a determinat în cele din urmă scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure, aservite Kremlinului, și de economii centralizate, de stat.

Amintim că la 24 iunie curent, printr-un decret prezidenţial semnat de Mihai Ghimpu, ziua de 28 iunie a fost desemnată drept zi de comemorare a victimelor ocupaţiei sovietice din 1940 şi de condamnare a regimului totalitar comunist. „Trebuie să promovăm adevărul şi să educăm noua generaţie prin adevăr.  Nu poate exista o societate sănătoasă atunci când politica adevărului este înlocuită cu o politică a minciunii şi a nedreptăţii”, a ţinut să menţioneze atunci preşedintele interimar. Decretul se încheie cu solicitarea retragerii de către Federaţia Rusă, succesoare de drept a Uniunii Sovietice, a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova.

Sursa: Unimedia

Lecţii de istorie în culori

Cinci secole din istoria ţinutului Soroca măsoară 20 de metri de imagini colorate. Timp de o zi, 15 tineri au pictat pe zidul de pe cheiul râului Nistru, chiar în faţa cetăţii Soroca, 18 imagini, aşa cum înţeleg şi văd ei istoria. Scopul acestei iniţiative a fost nu doar de a da culoare peretelui sumbru, dar şi de a transmite sorocenilor un mesaj vizual despre istoria lor.

Valentin Purici este deputat în Parlamentul Tinerilor, iar în această vară a absolvit liceul. Toţi 19 ani ai săi a locuit în Soroca, în apropierea cetăţii şi a râului. «Într-o zi de primăvară, mi-a venit ideea acestui proiect de înfrumuseţare a zidului mohorât, cu scopul de a conferi un nou ton promenadelor de pe chei. Astfel, a fost trasata pe acest zid o axă a timpului. Fiecărui secol îi corespund 3 imagini, care releva cele mai importante evenimente întâmplate pe ţinutul Sorocii. În aşa fel am creat şi o atracţie turistică, deoarece titlul fiecărui eveniment este dublat în limba engleză, dar şi am venit cu un mesaj clar pentru populaţia care, cu părere de rău, nu-şi cunoaşte deloc istoria», susţine tânărul parlamentar.

Să-şi vadă planul realizat nu afost tocmai simplu, recunoaşte băiatul. Mai întâi a scris un proiect, în care relata detaliat ce intenţionează, a găsit o companie care a acceptat să-i susţină iniţiativa, a adunat tineri din Chişinău şi Soroca care au acceptat să-şi dedice o duminică şi să contribuie la realizarea acestui proiect, a convins administraţia locală, care i-a acordat autorizaţie şi s-a consultat cu istoricul oraşului Soroca, Nicolae Bulat, asupra celor mai importante evenimente istorice, care merită a fi pictate.

Localnicii s-au implicat şi ei, care cu admiratul, care cu comentatul. Picturile care descriu perioade mai controversate din istorie, precum ocupaţia sovietică din 1940, foametea, deportările, au provocat şi discuţii aprinse printre soroceni. «Unii spun că văd politică în aceste evenimente, alţii  neagă aceste adevăruri, dar istoria rămâne istorie şi oroarea prin care au trecut strămoşii noştri nu poate fi neglijată, cu atât mai mult contestată», este convins Valentin. El este mulţumit că proiectul său este popular printre localnici, «care sunt curioşi, trec, se uită, discută, apreciază».  «Dacă măcar cineva va reţine 1% din cele expuse pe zid, pot să declar că proiectul a reuşit», spune mulţumit tânărul, care pe viitor planifică să picteze o mai mare porţiune de zid, dar şi de istorie.

T.E. ZDG

Basarabia în GULAG – sala 22 din Memorialul victimelor comunismului de la Sighet

Cea mai mare victorie a comunismului, o victorie relevată dramatic abia după 1989, a fost crearea omului fără memorie. A omului nou, cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului victimelor comunismului şi al rezistenţei în România este o formă de contracarare a acestei victorii. Un mijloc de resurscitare a memoriei colective. La întrebarea, dacă poate fi reînvăţată memoria, Memorialul are un răspuns afirmativ.
Un monument dedicat luptei contra comunismului, un monument unic, care elogiază lupta împotriva puterii, lupta împotriva uitării. Acesta este Memorialul de la Sighet, România. Sala 22. Basarabia în gulag. Pământ, care a fost un poligon de încercare pentru experienţele partidului comunist al Uniunii Sovietice şi NKV-ului. Deportări pe viaţă, exterminarea elitelor, colectivizarea satelor şi industrializarea forţată, rusificarea culturii şi a vieţii publice, alterarea mentalităţilor. Pe pereţii sălii pot fi văzute fotografii şi texte despre această experienţă sângeroasă, tipică pentru fiecare dintre cele 15 republici ale imperiului dispărut în 1991. Materialul din această sală 22 a fost oferit Memorialului Sighet de Elena Postică, vicedirectoarea Muzeului naţional de istorie a Moldovei, interlocutoarea mea la Sighet.

Elena Postică: „Am selectat câte ceva din arhiva Muzeului naţional de arheologie şi istorie a Moldovei şi am transmis aceste imagini, aceste documente la Sighetul Marmaţei pentru a fi expuse în această sală, dedicată Basarabiei, dramei prin care a trecut Basarabia, după ocupaţia de la 1940, ocupaţia sovietică.”
Europa Liberă: Acum sunteţi pentru prima oară aici, la Sighet?
Elena Postică: „Da, sunt pentru prima dată şi sunt foarte impresionată de ceea ce s-a realizat aici.”
Europa Liberă: Şi emoţionată?
Elena Postică: „Şi emoţionată, bineînţeles. A fost o mare bucurie să vizitez acest Memorial. Este, într-adevăr, un loc unical, nu numai pentru spaţiul nostru românesc. Este unicul Memorial amplasat în incinta unei închisori. Este vorba de închisoarea de la Sighet, unde în primii ani postbelici, în perioada dictaturii comuniste din România, şi-au găsit moartea multe personalităţi ale vieţii politice din România interbelică, inclusiv din Basarabia. Ceva, vă spun, neobişnuit. Este important ca tânăra generaţie să cunoască adevărul despre trecutul nostru totalitar. Or, a fost o perioadă, când existau anumite teme tabu şi tinerii n-au avut de unde cunoaşte ororirile dictaturii comuniste. Cu atât mai mult, cu cât este vorba de mii şi milioane de persoane, care au fost supuse represiunilor politice.”
Europa Liberă: S-ar părea că alte generaţii îşi pierd interesul pentru trecutul istoric.
Elena Postică: „Într-o măsură aveţi dreptate. Dar depinde şi de noi, cei mai pregătiţi în acest domeniu, ca să zic aşa, de generaţia în vârstă. Depinde de ei, cum ei ştiu să transmită acest mesaj tinerilor de azi. Fiindcă, într-adevăr, din manuale multe lucruri nu vei învăţa. A fost o datorie morală a mea, ca să contribui într-un fel la amenajarea acestei săli. Or, este vorba de teritoriul nostru, de drama Basarabiei sub ocupaţia sovietică. Am transmis mai multe materiale, fotografii extraordinare, care ne vorbesc desptre basarabenii în gulag, despre deportările din iunie 1941, din iulie 49 şi, în genere, despre represiunile politice, la care au fost supuşi cetăţenii actualei Republici Moldova, începând cu cei din stânga Nistrului. Or, ştim că acolo teroarea roşie s-a declanşat încă în anii 20-30, pe când fusese constituită Republica autonomă moldovenească.

Să sperăm că vom reuşi şi noi să facem ceva, ce ne-ar reprezenta în primul rând şi ca popor, ca ţară. Un muzeu prin care vom demonstra şi noi că nu ne uităm trecutul şi suntem în măsură să recuperăm acest trecut, să ni-l asumăm şi în aşa mod, într-un fel, să ne şi distanţăm de el. Or, nu putem mereu să ne întoarcem în trecut, să trăim cu gândul la trecut. Trebuie să ne făurim prezentul şi să privim mereu în viitor.”
Începând cu anul 1998 Memorialului Sighet i-a fost adăugată o dimensiune temporală prin organizarea unei şcoli de vară pentru adolescenţi. Iniţiativa aparţiene scriitoarei Ana Blandiana, preşedinta Fundaţiei Academia civica şi fondatoarea Memorialului victimelor comunismului şi al rezistenţei. Printre elevii întâlniţi aici la această Şcoală de vară este Nicoleta Spânu, liceană venită tocmai de la Bălţi.
Nicoleta Spânu: „De obicei ascult Radio Europa Liberă şi s-a întâmplat să ascult un interviu cu doamna Ana Blandiana despre implicările sociale. Eu ştiam mai mult despre literaturi şi despre proiectele sale literare. Am rămas uimită şi am căutat neapărat despre ce Fundaţie este vorba şi ce oferă Fundaţia. Şi aşa am aflat şi despre şcoala de vară, şi m-am documentat. Şi după asta am scris şi eseul, şi am ajuns aici.”

Europa Liberă: Ştii că există şi o sală, unde e găzduit şi postul de Radio Europa Liberă?
Nicoleta Spânu: „Aici în Sighet? Nu ştiu. Chiar aici în Sighet? În Memorial?”
Europa Liberă: Chiar aici în Memorial. Vrei să te conduc până acolo?
Nicoleta Spânu: „Da, mulţumesc.”

Europa Liberă: Dacă e scris Libertatea pe calea undelor, aici vom găsi şi Europa Liberă. Iată un aparat de radio foarte, foarte vechi. În continuu poţi auzi vocile notorii ale Europei Libere.

Nicoleta Spânu: „Nu ştiu care emisiuni sunt acuma.”
Europa Liberă: Sunt emisiuni din arhiva postului de Radio Europa Liberă.
Nicoleta Spânu: „Pentru noi tinerii este până la urmă şi asta o istorie. Să auzim anumite emisiuni, care sunt difuzate acuma, dar de fapt sunt realizate în trecut.”

Europa Liberă: Vreodată păriţii ţi-au spus că ascultau pe ascuns Europa Liberă?
Nicoleta Spânu: „O făceau şi ei. Contează foarte mult de fapt să fii informat.”
Europa Liberă: Era periculos nu numai să fii redactor al Europei Libere, ci şi ascultător al acestui post de radio. În arhivele Centrului internaţional de studii asupra comunismului există numeroase fişe de încarcerare, din care rezultă, că pentru ascultarea şi comentarea unei emisiuni a posturilor de radio „imperialiste”, aşa li se spunea, se putea face un proces politic, soldat cu până la 10 ani de închisoare. 10 ani de închisoare este o pedeapsă destul de dură. Tu esti tânără, foarte tânără. Crezi că le-a fost greu colaboratorilor Europei Libere să activeze pe timpul regimului odios comunist?

Nicoleta Spânu: „De fapt, ceea ce înseamnă comunism a şi împiedicat libertatea de a te exprima. Până la urmă, este că radio a rămas şi rămâne şi astăzi ca fiind unul important pe piaţă, o sursă credibilă. O sursă, care oferă informaţia necesară şi la timpul necesar. Şi aduce adevărul în casele oamenilor.”

Nicoleta Spânu: „Văd o fotografie şi îmi este cunoscută.”
Europa Liberă: Pare-se că îţi este cunoscută din Facebook, nu?
Nicoleta Spânu: „Nu.”
Europa Liberă: De pe pagina de Internet a Europei Libere?
Nicoleta Spânu: „Da, exact. Pagina Europei Libere.”
Europa Liberă: Deci, este colegul nostru Victor Eskenasy-Moroşan.
Nicoleta Spânu: „Da.”

Europa Liberă: O poză. Îţi este cunoscut cineva de aici?

Nicoleta Spânu: „Este Regele Mihai, împreună cu Regina Ana şi cu cele două fiice ale sale în faţa sediului din München al Europei Libere.”

Europa Liberă: O poză impresionantă?
Nicoleta Spânu: „Da, cred că a fost pentru Europa Liberă şi este o mândrie de-a interacţiona direct cu Regele Mihai Întâi.”
Europa Liberă: Emisiunile postului de Radio Europa Liberă au fost întotdeauna dedicate, aşa cum se anunţa zilnic, apropo, la începutul programului, liberului schimb de informaţii, cu convingerea că anume aceasta contribuie la consolidarea păcii şi a bunei înţelegeri între popoare.
Crearea Muzeului de la Sighet a fost precedată şi apoi susţinută de activitatea Centrului internaţional de studii asupra comunismului. Întâi istorie orală, dar în paralel strângerea de documente, fotografii, obiecte şi hârtii, care să poată fi folosite în crearea celor peste 50 de săli în fostele celule ale închisorii. Creat în 1993 de Ana Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, fiinţând mereu în criză de fonduri şi personal, Centrul a reuşit, totuşi, să producă proiecte de reabilitare şi dotare a Muzeului.
Ana Blandiana: „Faptul că noi, vorbesc de soţul meu şi de mine, am făcut acest proiect şi l-am înaintat Consiliului Europei a fost o iniţiativă, practic, particulară. Alianţa civică care însemna foarte mult în România la ora aceea, care putea să scoată în stradă sute de mii de oameni, ca să pledeze pentru idei absolut teoretice, de genul adevărul despre revoluţie, legea lustraţiei, adevărul despre mineriade. Deci, Alianţa reprezenta ceva. Iar faptul, că în numele ei am propus acest Memorial se datorează revelaţiei că nimic nu se va putea schimba, atâta timp cât nu se schimbă mentalitatea oamenilor. Iar mentalitatea de tip comunist şi chiar spaima care continua să existe… Pot să vă spun într-o paranteză, că atunci când am început Departamentul de istorie orală, să înregistrăm experienţe umane ale foştilor deţinuţi politici, foarte mulţi dintre ei ne refuzau, pentru că le era încă frică. Mi s-a părut extrem de important nu pentru trecut, ci pentru viitor, adică trebuia să înţelegem ce a fost, ca să înţelegem ce este. Să înţelegem reziduurile vechii societăţi în societatea actuală şi care o împiedicau să funcţioneze într-un mod democratic.”
Europa Liberă: Eu aici chiar o să-mi amintesc un citat de-al Dumneavoastră. Scriaţi undevă că: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.” Până la urmă e importantă şi memoria, dar mult mai importantă justiţia.

Ana Blandiana: „Justiţia în România nici acum încă nu este în stare să fie o formă de memorie. A fi o formă de memorie pentru justiţie ar însemna să preia ideea de a face dreptate pentru crimele petrecute. În timp ce justiţia din România sau nu se sesizează deloc, sau atunci când este sesizată, dă neurmărirea NUP, neurmărire penală, pentru că au trecut atâţia ani. Atâta doar că în crimele de gen crimele comunismului sunt imprescriptibile.”

Europa Liberă: Doamna Blandiana, acum 20 de ani regimul comunist aici în România îşi juca ultimele scene. Dar iată că mai recent partidul comunist român a fost reînfiinţat şi sute de membri îşi pot spune liniştiţi tovarăşi la şedinţe de partid şi la plenare. Şi asta după o activitate atât de îndelungată a Comisiei Tismăneanu, comisie care a condamnat comunismul.
Ana Blandiana: „Nenorocirea României a fost că imediat după 89 a fost dizolvat Partidul comunist. Pentru a fi dizolvat în celelalte partide. Deci, el a dispărut ca adversar. Pur şi simplu el a îmbrăcat, vechii lui membri au îmbrăcat hainele tuturor celorlalte partide, subminându-le din interior. Iar răul a devenit un fel de ceaţă, cu care nu puteai lupta. În Cehoslovacia, şi după aia în Republica Cehă, Partidul comunist a existat tot timpul. Are întotdeauna în jur de 10 %. Deci, niciodată nu va ajunge la putere. Sunt convinsă că nici în România nu o să aibă nici o şansă, dar…”
Europa Liberă: V-aţi explicat vreodată cum a guvernat nouă ani Partidul Comuniştilor în Republica Moldova?

Ana Blandiana: „În ultimii 10 ani de istorie a Republicii Moldova, până la transformarea din ultimii ani, a fost un semnal de o gravitate extremă. Că comunismul poate să reînvie. Că nu e adevărat că s-a terminat definitiv. Nu. Adică, în anumite condiţii este în stare să renască, cu tot ce reprezintă monstruos în el. Pentru că asta s-a întâmplat la Dumneavoastră în ultima perioadă Voronin.”

Europa Liberă: Aici, la Memorialul de la Sighet, aţi găsit loc şi pentru posturile de radio din Occident, care mulţi ani au jucat un rol în această luptă cu comunismul, cu ororile comunismului.

Ana Blandiana: „Pentru noi, cei din ţările de Est, a fost vocea speranţei. Nu numai Europa Liberă, dar ea în cea mai mare măsură. Europa Liberă, BBC, Vocea Americii. Europa Liberă, în mod evident, a avut cea mai mare audienţă. Ţinea locul întregii prese, care nu exista. Era singura modalitate de informare, nu numai despre ce se întâmplă în lume, ci şi despre ce se întâmplă la noi. Noi despre noi.”

Europa Liberă: Păi duşmanul Europei Libere era Securitatea română.

Ana Blandiana: „Exact. Exact, iar noi aflam ce se întâmplă în România de la Europa Liberă, evident.”

Europa Liberă: Ce vă propuneţi pe viitor?

Ana Blandiana: „În fiecare an ne propunem să mai reuşim încă un an să facem rost de bani.”

Europa Liberă: Se zice, că atâta timp cât entuziasmul Anei Blandiana nu va pieri, atâta timp va exista această şcoală.

Ana Blandiana: „Dacă nu voi obosi, dar sunt convinsă că şi dacă vom obosi, eu şi Romulus Rusan, tinerii care sunt în jurul nostru, un cerc de istorici tineri, cu care lucrăm, or să continue. Nu numai prin Memorial, dar în general sunt convinsă că prin micile elite care se crează, în literatură, în teatru, în film. Până la urmă intelectualitatea este cea care trebuie să reziste acestui val de murdărie, în ultimă instanţă, care este indigestă prin amestecul de prostie, vulgaritate. Dar cred că istoria nu se opreşte niciodată. Adică fac parte dintre persoanele care văd partea plină a paharului. Deci, am mare încredere, aşa cum am încredere în scriitorii tineri, aşa cum se vede ce buni sunt cineaştii tinerii. Sunt convinsă că generaţiile următoare vor avea, chiar dacă cuantumul elitei va fi mic, ei sunt cei care vor trebui să ducă lucrurile mai departe şi chiar cei care vor răspunde. Întotdeauna am fost convinsă că intelectualii sunt cei care sunt vinovaţi pentru totul. Pentru că cu cât înţelegi mai mult, cu atât eşti responsabil pentru ceea ce ai înţeles. Asta-i valabil şi pentru comunism.”

Fizician, filosof, scriitor, profesor universitar, stabilit de mai mulţi ani la Paris, Basarab Nicolescu a ţinut şi el o prelegere în faţa studenţilor, veniţi la această Şcoală de vară de la Memorialul de la Sighet.

Basarab Nicolescu: „Lucrul de memorie este extrem de important pentru o comunitate, pentru o naţiune. Adică o naţiune, o comunitate, care nu-şi cultivă memoria e sortită dispariţiei. E o lege inevitabilă. Deci memoria e un lucru capital. Iar aici la Sighet, într-adevăr, e un înalt loc al memoriei. Şi deci, în căutarea adevărului trebuie ca să ne implicăm pe noi înşine. Nu putem aştepta ca adevărul să vine de la altul. Să ni se spună ce este adevărul. Avem nevoie de date, bineînţeles, să ştim ce s-a întâmplat. Dar după aceea trebuie să asimilăm în sinea noastră. Şi atunci vom găsi înăuntrul nostru care este adevărul.”

Europa Liberă: În Republica Moldova, unde pe de o parte avem noua guvernare, noua coaliţie liberal-democrată, şi pe de altă parte în opoziţie, dar o opoziţie încă destul de consistentă, Partidul Comuniştilor. Cetăţeanul Republicii Moldova cum caută acest adevăr istoric?

Basarab Nicolescu: „Păi, cred că prin documente, prin literatură.”

Europa Liberă: Ambele tabere vin cu adevărurile lor.

Basarab Nicolescu: „Bineînţeles. De asta spuneam că adevărul este înăuntrul nostru. Să nu ascultăm pe ceilalţi. Noi ascultăm, colecţionăm datele, dar în sinea noastră e o scânteie divină. Există o lumină în noi, care ne face să nu minţim. Şi să înţelegem trecutul părinţilor noştri, trecutul bunicilor noştri, trecutul şi viitorul copiilor noştri. Dacă ne întoarcem înspre noi cu date. Deci, pot să ne îndoctrineze cât vor, oricine. Ce este important, este că tinerii de acum au o formaţie, care se deschide spre lume. De exemplu Internetul este o sursă extraordinară de informaţie. În Occident se circulă uşor. Deci, adevărul nu se mai poate ascunde, este deschis. Totul este deschis. Totul este cum integrezi.”

Europa Liberă: În Republica Moldova a fost creată o comisie. O comisie asemănătoare celei Tismăneanu. Comisia Cojocaru a activat la Chişinău. Credeţi că are sorţi de izbândă? Să fie condamnat comunismul în Republica Moldova, din moment ce există un partid comunist?

Basarab Nicolescu: „Trăiesc de peste 40 de ani în Franţa.”

Europa Liberă: Ştiu.

Basarab Nicolescu: „Din 1968. Tot ceea ce pot spune, este că este foarte greu de condamnat comunismul în sine. Pentru că el are multe perioade, are multe lucruri de la originile lui, care merg, cum spunea unul dintre conferenţiari, până la Platon. Până la toate societăţile ideale. Deci, e foarte greu de prezentat în termeni negru-alb. Adică crimele trebuie judecate, într-adevăr. Aşa cum s-a făcut, de altfel, în România. Cred că e un lucru bun în sensul condamnării crimelor. Se pot comite crime chiar în numele unor idei foarte bune.”

Europa Liberă: Dar faptul, că a fost pus în legalitate în România partidul comunist e un lucru normal?

Basarab Nicolescu: „Într-o societate democratică trebuie să acorzi libertate tuturor. Asta e greaua lecţie a democraţiei. Pentru că noi, cu mentalităţile nostre totalitare, ce facem? Interzicem imediat. Să-i lăsăm să moară pe graiul lor, dacă aş spune în felul ăsta. De ce nu? Să se exprime, dacă au câţiva alegători, foarte bine, dacă n-au pe nimeni şi asta cu atât mai bine. Şi asta e tot. Într-o societate democratică, toată opinia trebuie să se exprime, iar cele mai bune câştigă inevitabil. Atât pot să spun cu experienţa din Franţa, unde toată opinia se exprimă, de la extrema stângă la extrema dreaptă, dar extrema stângă e foarte minoritară, extrema dreaptă este foarte minoritară şi cine câştigă? Câştigă partidele într-adevăr democratice.

Deci, printr-un joc normal acum că există pericolul întoarcerii a unei societăţi totalitare, este cu totul altceva. Dar contextul e foarte diferit faţă de trecut. În sensul că mondializarea de care vorbim tot timpul, faptul că acum este un fel de imperiu mondial, dacă putem spune aşa, de o societate mondială. Acum nu mai există sisteme închise, sisteme în vase închise, în care oricine poate să facă ce vrea – Stalin face ce vrea cu poporul lui, Ceauşescu face ce vrea. Acum e mult mai greu. Cu alte cuvinte, condiţiile noi istorice, după umila mea părere, doar după experinţa mea şi în România, şi în Franţa, condiţiile reîntoarcerii unui sistem totalitar sunt infime. Din nefericire, ce nu este exclus, sunt manifestări temporare, care pot fi foarte periculoase. Asta e cu totul altceva. Temporare.”

Europa Liberă: Dumneavoastră aţi găsit răspuns la întrebarea ce e suferinţa?

Basarab Nicolescu: „Da. Cred că suferinţa e de două feluri – e o suferinţă inutilă. Chiar dacă este foarte mare, dacă ea nu este integrată într-o dezvoltare personală spirituală. Există o suferinţă foarte utilă şi extrem de importantă, când ea este integrată. Integrată în fiinţa noastră. În sensul că devine o capacitate de acţiune. Nu este o capacitate de tăiere a acţiunii. Este dimpotrivă şi care dă un spaţiu spiritual extraordinar. Şi de ce avem nevoie acum? Că suntem în Moldova, că suntem în România, că suntem în Franţa sau în America, în fond, cu niveluri foarte diferite de dezvoltare, bineînţeles, societăţile…

Europa Liberă: Mai ales de mentalitate.

Basarab Nicolescu: „Tocmai, de mentalitate. Aici e problema, pentru că diavolul este înăuntru, în mintea noastră. În mentalităţi, cum spuneţi aşa de bine. În obiceiuri mentale. În sensul ăsta suferinţa celorlalţi, dar trăită prin noi, adică înţeleasă şi integrată în noi.”

Europa Liberă: Lecţia însuşită?

Basarab Nicolescu: „Lecţia însuşită, cum spuneţi aşa de bine, poate da, această eliberare a factorului spiritual, de care avem nevoie astăzi. De ce? Democraţia fără dimensiunea spirituală nu poate supravieţui. Democraţia stă, mai ales acum economică peste tot, se fondează pe un factor homo economicus. Dar există o fiinţă spirituală în om. Şi fără această dimensiune spirituală, democraţia ajunge la un impas. Aşa cum am văzut în istorie. Nu trebuie să uităm lecţiile istoriei. Deci, în sensul ăsta lucrurile de educaţie sunt extrem de importante. Educaţia prin înţelegerea, integrarea suferinţei, a dezvoltării conştiinţei individuale. A terminării cu aceste obiceiuri mentale, pe care le-aţi invocat.”

Valentina Ursu/ www.europalibera.org

Muzeul istoric în memoria victimelor deportărilor staliniste are sediu

Sediul muzeului istoric în memoria victimelor deportărilor staliniste va fi pe strada Bănulescu Bodoni nr.16, s-a decis astăzi, 30 iunie 2010, în cadrul şedinţei Executivului. Muzeul va fi o filială a Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie din municipiul Chişinău.

Amintim că iniţiativa creării acestui muzeu aparţine premierului Vlad Filat, fiind lansată cu ocazia împlinirii a 69 de ani de la deportările staliniste din 1941.

“Am fost la Washington, în muzeul Holocaustului. Vreau să vă zic că e de-ajuns să treci o dată prin acest muzeu şi se clarifică multe lucruri”, a declarat Filat, menţionând că trebuie să luăm exemplu.

“Toţi cetăţenii Republicii Moldova trebuie să cunoască adevărul şi tot ce s-a întâmplat în trecut”, a mai adăugat prim-ministrul.

UNIMEDIA menţionează că în scopul comemorării victimelor deportărilor staliniste, Guvernul a solicitat iniţierea unei campanii de informare. Leonid Bujor, ministrul Educaţiei, a propus în cadrul şedinţei de Guvern din 16 iunie curent, ca pe 1 septembrie, la prima lecţie din prima zi a anului şcolar, elevii să fie informaţi despre deportările din 1941, 1949 şi foametea din 1947.

Sursa: Unimedia

Propun o Zi de doliu basarabean

Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova

Aş vrea ca aceste rânduri să fie citite, în primul rând, de domnii Mihai Ghimpu, preşedinte interimar al R. Moldova, Vlad Filat, prim-ministru al R. Moldova, şi Dorin Chirtoacă, primarul municipiului Chişinău.

Aflând despre crearea Comisiei de condamnare a comunismului, m-am bucurat că, în sfârşit, va fi abordată serios această problemă. Acum, când se vor examina dosarele secrete din arhivele Securităţii şi MAI, vor ieşi la suprafaţă criminalii, vinovaţi de genocidul comis asupra populaţiei basarabene. Asta a dorit-o mult ex-preşedintele Asociaţiei victimelor regimului comunist de ocupaţie şi a veteranilor de război ai Armatei Române, regretatul Gheorghe Ghimpu, cu care am lucrat cot la cot. Peste vreo cinci ani, duşmanii i-au organizat lui Gheorghe un accident rutier fatal, în timp ce mergea la nordul republicii să le ducă veteranilor de război ai Armatei Române costumele şi medaliile pe care le primiserăm din România.

Văzând că fostul partid al lui Gheorghe Ghimpu nu mai funcţionează, un grup de deportaţi a solicitat crearea Asociaţiei foştilor deportaţi şi deţinuţi politici din Moldova care, la 18 ianuarie 2001, a fost înregistrată de Ministerul Justiţiei. Azi, ea întruneşte în mun. Chişinău peste 1.700 de membri. Ani la rând, prin diverse acţiuni, am solicitat guvernării ca persoanele deportate, deţinute politic şi, ulterior, reabilitate să fie egalate în drepturi cu veteranii de război, care beneficiază de unele înlesniri, dar nu am avut nicio susţinere de la stat.

Noi nu am rămas atât de mulţi în viaţă. Părinţii demult au decedat, alţii au fost împuşcaţi în gulagurile siberiene. Noi, copiii care am trecut prin calvarul deportărilor, avem vârste între 60-90 de ani. Nu ne-a mai rămas mult de trăit, dar Legea nr. 1225-XII din 08.12.92 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice se modifică şi se tot modifică. Probabil, modificarea va dura până nu va mai rămânea nimeni dintre noi în viaţă…

Am fost permanent nedreptăţiţi. Guvernarea comunistă n-a reacţionat la cererile noastre de a ne restitui valoarea bunurilor confiscate de la părinţii şi buneii noştri. Zeci de ani căutăm dreptatea în instanţele judecătoreşti, umblând pe drumuri vara şi iarna. De la prima instanţă – la Curtea de Apel, apoi iarăşi la prima, după care – la Curtea Supremă, de unde din nou te întorc la prima instanţă… Înţelegem: la moment nu sunt bani în buget, dar există alte posibilităţi. Am prezentat la Comisia parlamentară o propunere. Ce va face Comisia, nu ştiu.

Scoaterea de la secret a dosarelor va da posibilitatea de a afla persoanele implicate în genocidul comis asupra poporului nostru. Mulţi dintre urmaşii celor care au participat activ la deportări, la organizarea foametei şi a altor fărădelegi ocupă azi funcţii importante în organele de stat. Toţi ştim că surceaua nu sare departe de la trunchi, ce iese din pisică tot şoareci prinde sau că sângele apă nu se face…

Până în prezent, nu avem un monument în memoria celor împuşcaţi, maltrataţi în gulagurile siberiene. Anul trecut, am comemorat 60 de ani de la al doilea val al deportărilor (6 iulie 1949), iar peste un an vom marca 70 de ani de la primul val de deportări (13 iunie 1941), când au fost arestaţi toţi intelectualii basarabeni – primari, profesori, preoţi, deputaţi şi demnitari cu funcţii înalte. Nu sunt de acord cu Comisia de concurs pentru elaborarea compoziţiei sculpturale cu denumirea „În memoria victimelor regimului stalinist”. Nu Stalin a făcut deportările în Basarabia, ci comuniştii, care erau atunci la guvernare, lachei ca Nicolae Covali, prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, Iosif Mordoveţ, şeful KGB din RSSM, şi alţii… Consider că inscripţia de pe viitorul monument trebuie să fie „În memoria victimelor regimului comunist de ocupaţie”. Cu părere de rău, printre cele 22 de persoane ale comisiei în cauză au fost incluse doar două persoane din rândurile deportaţilor.
În plus, solicit instituţiilor principale ale statului ca una din zilele deportărilor (13 iunie sau 6 iulie) să fie proclamată drept  Zi de doliu basarabean.

Un articol de: Opinia Cititorului