Leancă a donat 15 mii de pagini de arhivă Muzeului Holocaustului

holocaust_museum_washington

Ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, aflat într-o vizită oficială la Washington, a donat Muzeului Holocaustului 15.000 de pagini de arhivă, scrie timpul.md.

Conform sursei, paginile descriu aproape 50 de procese împotriva unor persoane acuzate de crime de război şi crime împotriva umanităţii, după al Doilea Război Mondial.

Leancă estimează că în prezent comunitatea evreiască din Republica Moldova este formată din circa 15.000 de persoane, faţă de 200.000 cât erau înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.

Sara Bloomfield, directoarea Muzeului Holocaustului, a declarat că documentele primite vor ajuta să „înţelegem mai bine mecanismul Holocaustului”.

Pe de altă parte, Iurie Leancă şi-a exprimat speranţa că acest transfer va convinge Congresul american să elimine restricţiile comerciale impuse în timpul Războiului Rece împotriva Uniunii Sovietice, care afectează şi în prezent R.Moldova. Este vorba de amendamentul Jackson-Vanik din 1974, prin care Statele Unite au încercat să obţină din partea Uniunii Sovietice dreptul evreilor de a emigra.

Amintim că în 2011, Parlamentul de la Chişinău a adoptat un amendament care permite transferul în străinătate al documentelor de arhivă.

De Elena Cotună

Foametea în URSS în documente româneşti

Foametea din 1946 şi relaţiile dintre oameni

În toate mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946-1947 pe care le-am găsit în cartea lui Alexei VakulovskiÎn gura foametei apărută în 2011 la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, se spune negru pe alb că originea acestei catastrofe de neimaginat, una dintre cele mai mari din istoria basarabenilor, a fost una politică.

În zecile de depoziţii ale locuitorilor din Antoneşti care au reuşit să rămână în viaţă după această nenorocire de proporţii apocaliptice, se arată că foametea din acea perioadă nu fusese provocată de seceta din 1946, fiindcă, de rău, de bine, oamenii adunaseră o minimă recoltă care le-ar fi permis să ajungă la vară, ci fusese o creaţie a autorităţilor sovietice, care organizaseră în fiecare sat echipe de hăitaşi care rechiziţionau la stat toate rezervele de grâu şi de porumb ale ţăranilor („Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată…”). Punând cap la cap mărturiile ţăranilor din Antoneşti pe care i-a intervievat regretatul profesor de literatură şi scriitorul Alexei Vakulovski, nu putem să tragem decât o singură concluzie: că foametea din 1946 a fost o bombă atomică pe care nomenclaturiştii sovietici au aruncat-o în satele basarabene. Cartea regretatului profesor şi scriitor Alexei Vakulovski descrie plenar atmosfera otrăvită din timpul foametei, dar mai ales arată foarte limpede cum a influenţat aceasta asupra relaţiilor dintre oameni, dar şi asupra fiecărui om în parte. Şi nu e vorba doar despre cazuri de canibalism, cu toate că oamenii din această carte amintesc şi despre aceste crime abominabile, ci despre faptul că pe unii oameni foametea i-a făcut şi mai nobili, iar pe alţii i-a înrăit şi mai tare. Majoritatea celor trimişi să măture grâul din casele basarabenilor erau nişte cozi de topor, dar printre ei se mai nimereau şi unii care le ziceau în barbă ţăranilor să mai dosească pe undeva câţiva pumni de făină („Când cei doi activişti au ieşit afară, cel rămas îmi spuse: Mai repede, lele, ascunde un tobultoc pentru copilaşi”). Totuşi, aceştia erau minoritari şi predominau cei care îşi pierduseră orice trăsătură umană.

Repet, cel mai mare merit al cărţii lui Alexei Vakulovski nu e acela de-a fi o colecţie de grozăvii, cu toate că le descrie şi pe acestea, adică aminteşte că pentru a supravieţui unii oameni şi-au mâncat pisicile, câinii, şobolanii din pod, coji de copaci, opincile, pantofii sau fel de fel de buruieni şi aşa mai departe, ci insistă să arate impactul foametei asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, rude, vecini sau consăteni. Unele mame sau unii taţi în timpul foametei şi-au abandonat copiii sau doar unora dintre ei le dădeau de mâncare, iar alţii au salvat oameni de la moarte. Unii oameni s-au comportat ca nişte laşi şi ca nişte fiare, iar alţii au fost nişte eroi şi au dat dovadă de largheţe sufletească. Nu întâmplător, după foametea din 1946, ne zice Alexei Vakulovski, unii copii nu au mai vorbit niciodată cu părinţii lor, iar alţii s-au împrietenit şi mai tare. Cartea lui Alexei Vakulovski adună cele mai diverse perspective asupra foametei şi relevă toate felurile de comportamente umane. De aceea, ea reprezintă un document uman de neegalat. Citind această carte, am rămas cu un regret şi cu o bucurie. Cu o bucurie că am citit o carte excepţională şi cu un regret că profesorul Alexei Vakulovski nu a reuşit să se realizeze ca prozator, fiindcă, sunt sigur de asta, ar fi putut fi un mare scriitor.

Dumitru Crudu, Timpul

Studiu Soros: Republica Moldova, o mare necunoscută pentru mulţi români

Nu mai puţin de 82% dintre români spun că sunt puţin, foarte puţin sau deloc informaţi cu privire la Republica Moldova, arată rezultatele studiului „Republica Moldova în conştiinţa publică românească”, publicat astăzi de Fundaţia Soros.

Doar 1% dintre respondenţi se declară foarte bine informaţi, în timp ce 10% zic că sunt bine informaţi.

La întrebarea „Pe dumneavoastră personal cât de mult vă interesează ceea ce se întâmplă în Republica Moldova?”, 38% dintre persoanele chestionate au menţionat că sunt puţin interesate de subiect, 32% – foarte puţin sau deloc. Doar 22% dintre români se declară interesaţi în mare sau foarte mare măsură de ceea ce se întâmplă peste Prut.

„Lipsa de cunoaştere, ca şi posibila lipsă de interes, îşi pot găsi explicaţii la nivelul educaţiei, al mediatizării şi al interesului politic la nivel public în România faţă de problema în cauză. În ce priveşte lipsa de educaţie la nivelul şcolii, ea poate funcţiona cu siguranţă pentru un segment de populaţie educat înainte de 1989, când a existat o interdicţie de a aborda subiectul «Basarabia». Acesta era un subiect interzis pentru învăţători, profesori şi elevi. Chiar şi în facultate, subiectul era abordat cu mare grijă. Explicaţia lipsei de informare prin educaţie funcţionează pentru cetăţenii mai în vârstă de 40 de ani. Pentru cei sub 40 de ani, care au fost educaţi în libertate, după 1989, nu mai este explicabil în acelaşi fel. (…) Constatăm o carenţă serioasă la capitolele Geografie şi Istorie în şcoala românească. Un alt factor explicativ se leagă de faptul că problematica Republicii Moldova nu a fost mediatizată adecvat în spaţiul public românesc (…)”, arată Liliana Popescu, unul dintre autorii studiului.

Pe categorii de vârstă, cei între 55 şi 64 de ani sunt mult mai receptivi decât tinerii adulţi (18-24 de ani).

Ajutorul financiar, agreat şi în vreme de criză

Controversele legate de denumirea limbii vorbite pe teritoriul Republicii Moldova par să fi fost tranşate în România. 74% din populaţie respinge ideea existenţei unei limbi moldoveneşti separate şi numai 13% sunt de acord ca graiul de peste Prut să poarte denumirea de „limbă moldovenească”.

49,1% dintre români afirmă că „le place mult” felul în care vorbesc locuitorii din Republica Moldova şi doar 19,1% au mici rezerve în acest sens. Graiul din Republica Moldova se bucură însă de mai puţină apreciere faţă de cele vorbite în Ardeal sau în Bucureşti.

În ceea ce priveşte sprijinul pe care România îl acordă moldovenilor care doresc să redobândească cetăţenia română, „acordarea mai rapidă sau preferenţială” a acesteia este percepută pozitiv de 62% dintre respondenţi.

„Sprijinul financiar acordat de autorităţile române autorităţilor din Republica Moldova” este perceput pozitiv de 57% dintre cei chestionaţi. „Este de remarcat că într-o perioadă de austeritate bugetară şi frământări sociale în România există totuşi o majoritate care apreciază acest sprijin financiar”, menţionează Cristian Ghinea, autor al capitolului „Agenda politică a României faţă de Republica Moldova”.

Două treimi dintre români văd cu ochi buni susţinerea pe care ţara noastră o acordă Republicii Moldova în vederea integrării acesteia în Uniunea Europeană. 65% sunt de acord ca „România să sprijine prin toate mijloacele posibile aderarea Republicii Moldova la UE”. Pe de altă parte, 11% cred că destinul ţării vecine ţine de spaţiul rusesc şi ar trebui să rămână parte a sferei de influenţă ruseşti.

Sondajul a fost realizat pe un eşantion de 1.547 de persoane, reprezentativ la nivelul populaţiei adulte a României şi cu o marjă de eroare de +/-2,5% la un nivel de încredere de 95%. Datele au fost culese în perioada noiembrie-decembrie 2010.

Sursa: evz.ro

Mărturii din operaţiunea „IUG”

1st collector for Mărturii din operaţiunea „IUG”
Follow my videos on vodpod

Muzeul Yad Vashem din Israel va avea acces liber la arhivele istorice ale Republicii Moldova

La întâlnirea de vineri, prim-ministrul Vlad Filat i-a promis vicepreședintelui american Joe Biden că va asigura acces liber la arhivele istorice ale Moldovei muzeului Yad Vashem, instituţie oficială a Israelului de comemorare a martirilor şi eroilor din perioada Holocaustului, relatează corespondentul Wall Street Journal, Jonathan Weisman, în blogul oficial al cotidianului.

Ulterior, Joe Biden a transmis  în discursul său din Scuarul Teatrului de Operă şi Balet salutări din partea actriței Natalie Portman și a primarului din Chicago, Rahm Emanuel, personalități americane originare din familii evreiești din Moldova.

Aproape jumătate din populația oraşului Chişinău în 1903 o constituiau evreii. În acel an, la Chișinău, a avut loc un mare pogrom împotriva populației evreiești locale. Zeci de evrei au fost uciși și sute de case distruse, fapt care i-a determinat mii de evrei din Moldova să emigreze spre SUA şi Palestina. Natalie Portman s-a născut în Israel, reamintește autorul articolului.

Oare ce o să ne facem, dacă ăia vor reveni?

Nu ştiu cum, dar zilele astea mi-am gândit că la Chişinău sunt destui oameni de cultură care se tem că s-ar putea întoarce foaia şi ăia ar putea reveni.

Comportamentul foarte prudent al unor directori de teatru, de exemplu, m-a făcut să mă gândesc că aceştia iau în calcul şi o asemenea variantă. Pentru că, altfel, chiar nu-mi pot explica faptul că sunt unele teatre din Chişinău care nu au în repertoriu nici un spectacol consacrat evenimentelor din 7 aprilie, nici un spectacol despre ce a însemnat cu adevărat KGB-ul, nici un spectacol despre deportări, foamete şi despre teroarea comunistă sau neocomunistă, nici un spectacol despre cum armata sovietică a ocupat Basarabia, nici un spectacol despre sovietizarea forţată, despre turnători sau despre scriitorii împuşcaţi de Stalin, nici un spectacol despre absurditatea realismului socialist, nici un spectacol despre cei care au pactizat cu sistemul comunist, nici un spectacol despre Ion Vasilenco, nici un spectacol despre disidenţii basarabeni sau despre revoluţia antisovietică de la sfârşitul anilor optzeci, nici un spectacol după romanul lui Constantin Stere În preajma revoluţiei, nici un spectacol despre războiul de pe Nistru sau, în cele din urmă, despre migraţie. E de necrezut că sunt unele teatre din Chişinău pe ale căror scene nu există nici măcar un singur spectacol care ar trata vreuna din temele înşirate mai sus. Nici atunci când ăia erau la putere, nici acum când nu mai sunt. Şi nu e vorba că ar lipsi piese sau romane, sau memorii, jurnale sau povestiri care să reflecte aceste teme. Acestea sunt. Iar unele dintre ele sunt chiar foarte valoroase, dar unii directori de teatru pur şi simplu încă nu le-au descoperit sau le ignoră fiindcă se tem ca să nu-i supere pe ăia, căci nu e exclus, puşchea pe limbă, ca, la un moment dat, ăia să revină. Oricum ai suci-o însă, se impune aproape că de la sine o constatare că în teatrele noastre (poate, exceptând „Satiricus”-ul) încă nu s-a produs marea schimbare care, în plan politic, s-a consumat pe 29 iulie 2009. Drept dovadă sunt spectacolele din repertoriul acestora, multe dintre care sunt extrem de cuminţi, într-atât de cuminţi, încât nu au nicio legătură cu realitatea noastră. Ar trebui ca şi teatrele noastre să devină mai curajoase şi să se întoarcă cu faţa spre istoria şi realitatea basarabeană, reflectându-le în spectacolele montate, iar dacă unii dintre directorii de teatre se tem că ăia s-ar putea întoarce, să fie înlocuiţi cu cei cărora nu le e frică să monteze spectacole îndrăzneţe, după piesele autorilor basarabeni contemporani, despre marile tragedii basarabene din secolul XX, pentru că sunt şi asemenea regizori, şi sunt chiar foarte buni (cred că numele lor e pe buzele tuturor şi, de aia, nici nu-i numesc). Pentru că a venit timpul ca să aibă loc un 7 aprilie şi în teatrele noastre de stat, finanţate din banii contribuabililor, încât şi acestea să înceapă să producă spectacole curajoase atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere politic, aşa cum se întâmplă deja în unele teatre private din Chişinău, cum e „Teatrul-Spălătorie” sau Teatrul lui Andrei Sochircă U.S.A. (al unui singur actor). Cât timp această schimbare încă nu s-a produs, pericolul ca foaia să se întoarcă rămâne a fi foarte mare. Dar poate că ăia deja s-au întors şi noi nici nu am observat asta.

Dumitru Crudu, Timpul

Centrul istoric al Chişinăului la începutul secolului al XXI-lea. Repertoriul monumentelor de arhitectură

Pe data de 10 martie ora 15:00 la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie va avea loc lansarea albumului “Centrul istoric al Chişinăului la începutul secolului al XXI-lea. Repertoriul monumentelor de arhitectură”.
Albumul conţine rezultatele unor noi investigaţii asupra situaţiei actuale a zonei istorice din Chişinău şi a clădirilor păstrate în procesul evoluţiei urbane. Cartea pune la dispoziţia celor interesaţi informaţii fotografice istorice şi actuale, schiţe şi adnotări pentru fiecare dintre obiectivele cu statut de monument istoric.
Conţinutul albumului, prin punerea în valoare a calităţii artistice a patrimoniului construit, ar putea stopa degradarea unui spaţiu menit să-i bucure atât pe locuitorii şi oaspeţii capitalei, cât şi privirea curioasă a turistului ajuns pentru prima dată pe meleagurile noastre.

SIS continuă procesul de transmitere a dosarelor persoanelor supuse represiunilor politice

Astăzi a demarat cea de-a doua etapă de transmitere a dosarelor din depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate către Arhiva Naţională. Predarea s-a efectuat în prezenţa preşedinţilor comisiilor departamentale,  domnilor Valentin DEDIU, directorul adjunct al SIS şi Petru VICOL, directorul Arhivei Naţionale.

Cele 5000 de dosare se referă la perioada anilor 1940-1971. În mare parte cei condamnaţi au fost judecaţi în baza art. 54 Cod penal al RSS Ucrainene, aplicat în RSS Moldovenească pînă în anul 1961, (pentru comiterea infracţiunilor contrarevoluţionare), iar după anul 1961 – în baza art. 67 Cod penal al RSS Moldovenească (agitaţie şi propagandă antisovietică).

Dl Valentin DEDIU a accentuat că evenimentul se include în şirul acţiunilor care vin să asigure transparenţa în activitatea Serviciului de Informaţii şi Securitate şi accesul liber al cetăţenilor şi cercetătorilor ştiinţifici la materialele de interes. Printre dosarele transmise astăzi se regăsesc şi cele care au fost intentate unor persoane marcante, precum Ştefan Pirogan, om politic şi de stat din Basarabia, Vasile Gafencu şi Anton Caraiman, deputaţi în Sfatul Ţării, Gheorghe Ghimpu şi camarazii săi, Alexandru Usatiuc-Bulgăr şi Valeriu Graur – membri ai organizaţiei „Frontul naţional-patriotic de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei”.

„De la iniţierea procesului de transmitere a dosarelor şi pînă în prezent, în adresa Serviciului au parvenit 93 de cereri şi petiţii în care cetăţenii au solicitat acces la dosare sau informaţii. De comun acord cu Arhiva Naţională petiţiile au fost examinate în termenii stabiliţi de legislaţie. Atît timp cît fondul nu este transmis integral, vom conlucra cu Arhiva Naţională în soluţionarea cererilor ce ţin de persoanele supuse represiunilor politice”, – a menţionat dl DEDIU.

Numărul total al dosarelor persoanelor supuse represiunilor politice, aflate la păstrare în depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate şi care necesită a fi transmise Arhivei Naţionale, este de 13 485. Următoarea tranşă urmează a fi expediată în luna mai 2011.

Moara Roşie moare, sau cum ne este „măcinat” tezaurul

Vă amintiţi, probabil, soarta celor două edificii din centrul istoric al Chişinăului (str. Petru Movilă 10A, str. Bănulescu-Bodoni 51) care au fost demolate, deşi figurează în Registrul monumentelor de importanţă locală. Acestea au fost rase de pe faţa pământului ilegal, autorităţile ignorând protestele societăţii civile împotriva distrugerii centrului istoric al capitalei. Parcă s-au mai schimbat vremurile, însă ispita de a demola monumente de importanţă naţională mai persistă în minţile unora. De data aceasta în pericol este fosta Moară de aburi, cunoscută şi ca Moara Roşie, care constituie un subiect de dezbateri timp de câţiva ani. Mai concret, de atunci de când pe acest obiectiv istoric a pus ochiul Compania de construcţii „Glorinal” SRL.

Exact cu un an în urmă, pe 19 ianuarie 2010, Compania Glorinal, despre care presa a scris că ar aparţine familiei Voronin, a adresat un demers Primăriei prin care solicita examinarea posibilităţii demolării edificiului respectiv, „care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea locatarilor care domiciliază în blocurile învecinate” şi pornind de la „imposibilitatea restaurării şi punerii în valoare a acesteia”. Au urmat reacţiile Primăriei. Mai întâi, şefa Direcţiei generale economie, reforme şi relaţii patrimoniale, Mariana Ambros (care a fost recent demisă de către primarul general, dar din alt motiv), expediază o notă informativă viceprimarului Nistor Grozavu în care se menţionează: „Ca urmare a examinării demersului SRLGlorinal [...] considerăm oportun a propune să fie întreprinse acţiunile de rigoare în vederea demolării acestuia, cu atât mai mult că SRLGlorinal este predispus de a suporta toate cheltuielile legate de această procedură. De asemenea, considerăm oportun a propune ca, în urma demolării construcţiei respective, lotul de teren eliberat să fie expus la licitaţie de către Direcţia relaţii funciare, în vederea obţinerii unui profit maxim ca urmare a comercializării acestuia”.

Potrivit legislaţiei, Moara Roşie nu poate fi demolată, deoarece figurează ca monument de istorie şi arhitectură de importanţă naţională şi este inclusă în Registrul monumentelor ocrotite de stat (hotărârea Parlamentului RM nr. 1531-XII din 22 iunie 1993). Eliberarea unei autorizaţii de demolare ar putea avea loc doar în cazul în care clădirea n-ar mai fi monument. Ceea ce, de fapt, a încercat să obţină primăria. Într-o scrisoare din 26 octombrie 2010, semnată de viceprimarul Nistor Grozavu, către Ministerul Culturii, se solicită „examinarea chestiunii privind excluderea imobilului din str. Moara Roşie, 5 din Registrele respective, în ordinea stabilită, pentru ca ulterior să fie posibilă eliberarea autorizaţiei de desfiinţare”.

Solicitat de TIMPUL să comenteze această adresare, Grozavu a răspuns că „noi nu am cerut excluderea obligatorie, ci doar părerea ministerului”.

„El în orice moment poate să se prăbuşească peste oamenii care trec pe stradă, acolo nu este trotuar ca peste tot… CMC va decide prin ce metode poate fi soluţionată problema. Pur şi simplu să restabilească cineva monumentul este o absurditate, nimeni nu o va face. Dar el trebuie să poată fi exploatat, fie ca Moulin Rouge în Paris, fie să se facă oficii, fie un muzeu, ce ar putea fi acolo”, ne-a spus viceprimarul. În opinia edilului local, soarta monumentului depinde de trei opţiuni: „Ea poate fi păstrată, dar cu sume enorme, ar costa cât câteva clădiri de locuit cu câte o sută de apartamente. Însă nu ştiu cine şi ce ar dori în schimb pentru asta. O altă variantă ar fi dezmembrarea piatră cu piatră, iar după aceea, din aceleaşi materiale, refăcută înapoi. A treia variantă – dacă o demolăm, ea încetează să mai fie monument de arhitectură, chiar dacă se restabileşte în aceleaşi formă şi dimensiune. Noi va trebui să promovăm cumva primele două variante”.

Intenţia SRL Glorinal este inadecvată

La rândul său, Ministerul Culturii (MC) consideră „inoportună şi inadecvată din punct de vedere juridic intenţia SRL Glorinal de a demola Moara Roşie. Potrivit viceministrului Culturii, Gheorghe Postică, Parlamentul RM este unicul organ care este în drept să ia o decizie de modificare a Registrului monumentelor ocrotite de stat, la propunerea MC. „Cred că ar fi bine să se propună un proiect de restaurare a acestui edificiu, să fie valorificat, astfel să fie creat un centru de artă, un centru expoziţional sau chiar un centru de pregătire pentru o eventuală şcoală de restaurare”, este de părere Ion Ştefăniţă, directorul Agenţiei de inspectare şi restaurare a monumentelor. În ceea ce priveşte un eventual proiect de restaurare, Ştefăniţă ne-a spus că acesta trebuie examinat de Consiliul naţional de experţi pentru protecţia monumentelor.
Glorinal nu ştie nimic sau se face că nu ştie

Întrebată de noi de ce SRL Glorinal a solicitat demolarea morii şi ce ar intenţiona să construiască în loc, şefa Secţiei administrare a imobilului din cadrul companiei, Nina Tcaci, ne-a răspuns, după zece minute de consultări, că nu e la curent cu această situaţie: „Pot să vă spun că nu cunosc situaţia dată şi nici nu ştiu cine ar fi scris de la Glorinal aşa ceva. Noi nu ne ocupăm cu demolări. Am început de la director şi nu ştie nimeni, nu suntem noi la curent cu aşa ceva”.

De fapt, doamna Tcaci ne-a minţit, pentru că la Primărie există un asemenea demers, semnat de directorul general al companiei, Vasile Chirică. Lucrul acesta ni l-a confirmat atât viceprimarul N. Grozavu, cât şi Vladimir Iermicioi, şeful Direcţiei patrimoniu municipal, ultimul arătându-ne chiar documentul.

…Tristă şi obosită de istorie şi nepăsarea oamenilor, Moara Roşie se ruinează şi se şterge singură din paginile de istorie a unui popor risipitor şi fără ţinere de minte.

Ion Surdu, Timpul

De la „Golgota” la Reînviere!

Marţi a fost lansat în premieră în România filmul documentar „Golgota Basarabiei”. După film, în sala Casei de Cultură a studenţilor din Bucureşti s-a lăsat o tăcere apăsătoare, care a fost spartă de aplauze – un semn de recunoştinţă pentru cei care au supravieţuit, pentru producătorii care au trecut primii prin sfâşieri sufleteşti nebănuite şi ne-au adus spre cunoaştere şi mântuire acest zguduitor film.

Tineri, bătrâni cu ochii în lacrimi, vocea bardului Tudor Gheorghe „Se urcă Basarabia pe cruce” – toate amestecate cu încercarea insistentă de a depăşi emoţiile profunde şi a înţelege ce şi de ce ni s-a întâmplat. Or, în statistici şi scene generale: război, foamete, condamnări la muncă silnică, condamnări la moarte – aproape fiecare regăsea crâmpeie din istoria propriei familii.

„Acolo, în Basarabia, sunt martirii neamului nostru”, i-am auzit spunând nu o dată pe sfinţii părinţi din mănăstirile României.

Făcând o retrospectivă în istoria noastră, înţelegem că aproape întotdeauna n-am prea avut de ales. Acum, însă, la 28 noiembrie 2010, avem şansa reală de a alege între trecut şi viitor, între minciună şi adevăr, între făţărnicie/ipocrizie şi cinste/onestitate, între totalitarism/dictatură şi democraţie/libertatea de a fi noi înşine.
Vreau să cred că vom alege evoluţia, că vom depăşi stadiul de jertfă, devenind creatori conştienţi ai propriului destin. În acest sens, premiera în România a filmului documentar „Golgota Basarabiei” este urmată de: „Clopotul Reînvierii” – vineri, ora 18.00, „Ne vom întoarce într-o zi” şi „Revoluţia Tweeter” – sâmbătă, ora 18.00, „La izvoare” – duminică, ora 16.00, toate în cadrul „Medalionului regizoral Victor Bucătaru”, la Clubul Ţăranului Român din Bucureşti.
Trecerea de la „Golgota” la Reînviere, de la renaştere naţională la renaştere spirituală, de la Dumnezeu la om şi de la om la Dumnezeu ţine de alegerile noastre permanente.

Iuliana Gore-Costin,
Bucureşti, Timpul

Poveste de pribeag

Florentina Ţone

“Pe mine, viaţa m-a răsfăţat foarte mult. Ai înţeles?“ Frida Marcu te priveşte cu ochii ei mici şi blânzi şi îţi surâde. Şi ce “răsfăţ“: ocuparea Basarabiei de către ruşi în 1940, anii de pribegie din timpul războiului, deportarea întregii familii în Siberia, în 1949. Că aşa se hotărâse de la Moscova, să-i ducă pe “culaci“ (chiaburi) “zapredelea respubliki“, în afara graniţelor Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti.

Ne-am întâlnit în mai multe rânduri să-mi spună de-a fir a păr povestea vieţii. “E un volum imens de amintiri…“ De fiecare dată, acelaşi ritual: am stat la masă, am băut ceai şi-am ascultat. În spate, o lampă înaltă, cu abajur crem şi lumină galbenă, şi-un fotoliu adus de la Novokuzneţk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, şoptind, murmurând. Pe masă, viaţa ei în câteva fotografii. Poveşti în ramă, paranteze, salturi înainte şi înapoi, “eu nu ştiu ce-o să înţelegi din tot ce-ţi spun“, avalanşă de nume, de localităţi, de clipe fericite înecate în teamă, în disperare…

Am simţit povestea ca pe o spovedanie. Care-şi cerea dreptul de-a fi spusă şi care rămăsese închisă, atâta amar de vreme, între baierele sufletului. “Ţi-am spus că eu am vrut să scriu o carte cu tot ce-a fost. Mă rog, nu ştiu ce-ar fi ieşit, dar aş fi numit-o «Tinereţe furată». Că am stat douăzeci de ani în Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumoşi ani mi-au fost furaţi. Ştii ce înseamnă asta? Şi pentru ce? Pentru ce? Ce-am făcut noi rău, de-am meritat să fim aşa pedepsiţi?“ Multe întrebări la care n-a primit nicicând răspuns, la care nici nu se mai străduieşte să capete răspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Şi când devin de nesuportat, cântă. Cântă şi plânge. “Când îmi vine să plâng şi nu pot plânge deloc, mă duc în baie, dau drumul la apă, cânt… şi-ncep să plâng“. Şi mai are un leac să ţină piept amintirilor dureroase: rugăciunea. “Eu spun şi dimineaţa când mă scol, şi seara înainte de culcare, spun rugăciunea pe care mi-am compus-o singură. Adică îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă simt bine, că sunt pe picioare, că am ce mânca, ce încălţa, că am îmbrăcăminte, că am acoperiş deasupra capului…“

Copilărie fericită, întreruptă brusc

Îşi începe povestea oficial: “Mă numesc Marcu Frida. M-am născut în anul 1927, în Basarabia, oraşul Leova, judeţul Cahul, pe malul stâng al Prutului. M-am născut într-o familie înstărită, cu depozit de cherestea: tata, originar din Bucovina, născut în orașul Storojineţ, mama, născută în Moldova, oraşul Huşi“.

Treptat-treptat, rememorarea capătă nuanţe, zâmbete: copila Frida era răsfăţată şi capricioasă, “aia nu mâncam, cealaltă nu-mi plăcea, mama trebuia să-mi pregătească totdeauna ceva special“, “îmi plăceau lucrurile mici, covrigeii, cesuleţele, îmi plăcea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“. Îşi aminteşte glasul ascuţit al mamei, care-o striga “Frida!“ şi ştia că musai trebuie să-i răspundă, “mama era foarte severă şi fuga fugeam la ea!“, îşi aminteşte cum se căţăra pe umerii tatălui şi-l apuca de păr, “să-i fac coafura“, şi tatăl o îmbrăţişa şi o pupa, îşi aminteşte cum s-au răsturnat cu sania, ea şi tatăl, când se întorceau de la Huşi de la liceu, şi s-au amuzat copios, îşi aminteşte gustul pitei calde, făcute pe plită, pe care-o mânca la bunicul de la Huşi… “Perioada frumoasă s-a terminat în 1940, cu datul afară din casă. Au venit ruşii şi au ocupat. Ne-au dat câteva ore să ne luăm bulendrele…“ Şi gata, a trebuit să plece din casa aceea mare şi frumoasă, pe care o construiseră părinţii pentru cei trei copii şi pe care o tot desena Frida, când era la şcoală. S-au mutat în casa bunicilor şi “cu asta, la 13 ani, s-a încheiat copilăria mea!“

“Evacuaţia“: 1941-1944

Cedarea Basarabiei, în iunie 1940, a însemnat începutul coşmarului pentru românii de peste Prut. Pe care istoria urâtă şi încurcată i-a chinuit, i-a încercat, i-a aruncat de colo-colo. Naţionalizarea casei familiei Velţer, numele de fată al Fridei, a fost urmată, un an mai târziu de “evacuaţie“. Aşa numeşte Frida Marcu cei trei ani petrecuţi în pribegie, în timpul războiului. “Au venit să ne spună de la administraţia locală că trebuie să plecăm din oraş, că o să fie lupte crâncene! Cine-a venit? Nu mai ştiu. Oricum, n-am plecat de bunăvoie, de plăcere!“ Accentuează. “Să plecăm şi să lăsăm tot, că se apropie frontul!“. Se apropiau trupele româno-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu căruţe, cu cirezi de vite gonind, să scape de iureşul războiului. Rememorează, cu ochii minţii, traseul pribegiei, nebunia: cu o căruţă au ajuns în Cimişlia unde-au stat într-o casă părăsită, “erau o serie de oameni plecaţi deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de mărfuri şi-au ajuns în Ucraina, unde-au rămas o lună de zile, într-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, în Caucazul de Nord, “atunci au început bombardamentele, zi de zi, de două-trei ori pe zi, şi bombardau deasupra noastră, iar noi eram în vagoane, un eşalon întreg!“.

De drumul ăsta, dintre Krasnodar şi Stalingrad, se leagă cea mai cruntă amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, când se gândeşte la ce-a fost, la ce-a trăit. “Când am urcat în tren, să plecăm mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Şi a murit aşa, parc-a adormit. Era în braţele mele şi eu n-am plâns deloc. Eu, care l-am iubit aşa de mult… Dar acuma, acuma simt atâta… atâta remuşcare!“ Strânge pumnul şi loveşte-n masă, cu furie aproape. “De ce n-am plâns?! Îmi pun întrebarea. Acum, când dau de pomană, eu în primul rând spun «pentru tata». A vrut aşa să moară, să fie îngropat undeva să nu ştie nimeni de el, să nu te poţi duce“. Ştie doar numele staţiei în care-a fost coborât trupul: Remontnoe. Atât. “Au venit în vagon, nu ştiu de unde, nu ştiu cine, şi mama s-a dus cu ei şi a predat…“

Foametea

În Stalingrad au ajuns în 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecaseră. “Ţin minte că se spunea c-au venit un milion de evacuaţi din toată Uniunea Sovietică. Şi din Evacopunct, ne-au distribuit în diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit în colhozul «Vesna», regiunea Kikiviţe, şi-am stat acolo până în mai 1944, când s-a dus mama şi a luat o aprobare, că putem să ne întoarcem la domiciliu“. Povesteşte cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu încrâncenare, de parcă s-ar fi întâmplat totul chiar ieri. “Primul an în colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urmă am murit de foame, că se-apropia frontul şi mergea totul către armată“. Dimineaţa, trei bucăţele de cartof fiert cu puţină apă, la prânz, cartofi uscaţi în cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. “Ajunsesem groaznic!“

De foamete a suferit familia Velţer si după ce s-a întors acasă, la Leova, mergând în spatele frontului, printre tancuri distruse şi cadavre, prin oraşe bombardate, ruinate. “În ’46-’47, în Basarabia a fost cumplita foamete, când au murit sate-ntregi şi când pâinea era car-te-la-tă!“. Silabiseşte, ca să înţeleg gravitatea situaţiei: “muncitorii primeau 400 de grame de pâine pe zi, funcţionarii – 300 de grame, şi stăteai la o coadă interminabilă ca să primeşti porţia“.

Operaţiunea „Iug“: 6 iulie 1949

N-avea de unde să ştie Frida atunci, dar foametea zădărnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autorităţilor sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, în Siberia. O primă campanie de deportare avusese loc deja, în iunie 1941, cu doar câteva zile înainte de recucerirea teritoriului de către armatele româno-germane şi-i vizase pe aşa-numiţii “duşmani de clasă“: foşti moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, foşti membri ai partidelor politice, reprezentanţi ai clerului şi intelectuali. În 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua strămutare masivă de populaţie din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Operaţiunea “Iug“ (Sud), aşa a rămas cunoscută în istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, şi cei patru membri ai familiei Velţer. Erau vizate-acum “familiile de chiaburi, familiile foştilor moşieri şi ale marilor comercianţi“.

Deportarea urma să se facă “pe veci“ averile confiscate, iar în cazul evadării din surghiun, vinovaţii urmau să fie trimişi la ocnă pe 20 de ani. Aşa spun documentele. Pe-atunci, însă, mare lucru nu se ştia. Unde mergeau? De ce? Pentru cât timp? Frida şi ai ei ştiau doar că pleacă. Că sunt forţaţi să plece. “Când ne-au ridicat, ne-au dat două ore să ne pregătim, să ne facem bagajele! Mari bagaje… Că venisem din război şi n-aveam nimic: eu îmi spălam cămaşa seara – una singură aveam – şi-o îmbrăcam dimineaţa. Aşa că atunci când au venit să ne ridice şi-au văzut că n-avem mare lucru, s-au minunat: «Cum, atâta aveţi? Cred că am greşit», «N-aţi greşit, ăştia suntem…» Am plecat cu zero în Siberia. Păi, ne întorsesem în ’44 din evacuaţie şi în ’49 ne-au deportat…“

“Nenea Stalin ne dă bombonică…“

Cu mintea de-acum, adaugă, rememorează: “Din localitatea noastră au plecat foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că toţi am fost «culaci». Chiabur în limba rusă-i «culac»“. Tăios, continuă: “Ne-au deportat ca s-aducă-n locul nostru ruşi! Ăsta a fost motivul!“. Şi ţine să explice: “Fac o paranteză, ca să vezi. În ’46, au fost alegeri. Şi au luat toţi funcţionarii din primărie să participe, să se ducă fiecare pe un anumit număr de străzi, să înregistreze fiecare casă, cine,unde locuieşte, să adune date… Şi am fost şi eu, că lucram atunci în cadrul primăriei. Şi-am intrat într-o casă din mahala. Nu ştiu câţi copii aveau, da’ mulţi! Părinţii nu erau acasă, doar copiii. Erau două sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armată. N-am văzut aşternut!

N-am văzut nici masă. N-am văzut scaune… Nu ştiu cum trăiau. Şi erau pe pereţi două portrete mari: unul cu Lenin şi unul cu Stalin. Şi când am ajuns la ei, unul din copiii ăştia mi-a spus – că era în timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne dă bombonică şi nenea Lenin ne dă pâinică!» Adică, ce se întâmpla… Părinţii primeau pâinea, pe cartelă, şi ascundeau după… portretul era înalt… după portretul lui Lenin. Şi bomboane… se dădeau bomboane în loc de zahăr… şi-ascundeau părinţii după portretul lui Stalin, după tablou… Şi uite, şi ei au fost deportaţi! Ei, îţi pun întrebarea ţie: «De ce? De ce au fost ei deportaţi, când n-aveau de nici unele?!» Pentru că asta era politica Uniunii Sovietice! Să scoată cât mai mulţi moldoveni din Basarabia şi s-aducă-n locul lor ruşi! Dar că noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni…“.

Cinci ani şi jumătate în Bureat-Mongolia…

În vagoane de animale, cu zăbrele, au pornit pe-un drum al cărui capăt nu-l ştiau. După o lună, au ajuns în oraşul Novosibirsk şi după încă alte câteva zile în Bureat-Mongolia. Republica sibe riană Bureat-Mongolia. Unde Frida şi familia ei au rămas cinci ani şi jumătate. Ţine minte ploaia de la sosire. Ţine minte pereţii groşi, din bârne, ai barăcii în care-au locuit la început. Ţine minte gerurile cumplite din păduri, unde bărbaţii tăiau copacii, iar femeile, ramurile. Şi ţine minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniţi: „Au fost foarte mulţi veniţi! Şi din Moldova, şi din ţările baltice, şi din ţările Caucazului… Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte mulţi nemţi. Erau acolo şi descendenţi ai foştilor deportaţi, că pe vremea ţarului, tot în Siberia se deporta!“.
Avea 22 de ani când a ajuns în republica bureaţilor cu ochi mici. O lume a dezrădăcinaţilor în care fiecare încerca să-şi facă un rost. Să se prindă cumva într-un loc, să respire, să ia viaţa de la capăt. La început, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din înşiruirea de nume, de localităţi, de amintiri: Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude… Încet-încet, lucrurile se aşază, încep să capete un sens. Şi-ncep şi eu să înţeleg. După o perioadă petrecută la muncă în pădure, Frida a fost angajată contabilă la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul râului Kurba.

„Când am venit, ne-au luat pe toţi la rând: unde ne-am născut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare… şi când s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit să fiu contabilă la un trust comercial care asigura mâncarea la unităţile de muncă din păduri“. Erau timpuri grele: se ducea, periodic, cu bilanţul în Ulan Ude, capitala Bureat-Mongoliei, şi pleca tot timpul cu soldatul după ea. Ca nu cumva să fugă. Şi semna în fiecare săptămână, la comandament. Semna că n-a plecat. Ridică o fotografie dintre cele câteva răspândite pe masă: “Uite, aici era în 1954, când lucram acolo, în Tegda, la contabilitate“. O tânără cu păr negru, sprijinindu-se de spătarul unui scaun. În altă poză, alături de câţiva colegi bureaţi, într-o pădure siberiană. “N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar câteva vederi cu “Amar mânde Ulan Ude, “Salutări din Ulan Ude“, şi amintirile. Câte mai sunt.

Alt set de vederi şi alte amintiri. Dintr-o altă etapă a vietii, tot în Siberia, la Novokuzneţk. Zice că fratele le-a purtat noroc. Că dacă nu pleca el la facultate, n-aveau cum să iasă din Bureat-Mongolia. “Când a terminat fratele facultatea şi a primit repartiţie la Novokuzneţk, am avut şi noi dreptul să-l urmăm pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea în ’54 şi noi am venit la Novokuzneţk în ianuarie 1955“. Într-o vedere, Piaţa Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, în cealaltă Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgiştilor, Piaţa Suvorov… “Novokuzneţk e tot în Siberia, dar e un oraş modern, elegant, frumos. Că a venit şi-o soră a mamei în vizită la noi şi nu-i venea să creadă cum arată orașul. Dar noi pân-am ajuns aici, prin câte n-am trecut…“

Are o vorbă dulce, cântată, melodioasă Frida Marcu:  v-urile apoape că nu se-aud, n-urile sunt înmuiate. Un om care-a vorbit atâta vreme-n limba rusă are un fel aparte de-a vorbi româna. “Mă mir şi eu că am putut să-mi revin la limba română după 30 de ani de vorbit rusa“. Da, 30. Din 1940, de când au venit ruşii şi-au ocupat Basarabia, iar limba română a fost eliminată din şcoli, până în 1969, atunci când Frida a lăsat în spate Siberia şi-a ajuns la Bucureşti, în urma căsătoriei cu un ziarist român de la Agerpres. Ei, şi-aici e o poveste lungă şi încurcată: Frida şi-a cunoscut soţul în 1967, când îşi vizita o mătuşă, la Bucureşti. Atunci s-a şi logodit cu Petre Marcu, atunci a văzut şi marea pentru prima dată. “Ne-am logodit la Bucureşti şi ne-am căsătorit la Novokuzneţk, un an mai târziu. Că un an a durat să ni se aprobe căsătoria. Şi încă un an ca să mi se aprobe plecarea definitivă în România“. I-au mai rămas, însă, rude în Siberia. Şi două morminte. Mama şi fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de bătrâneţe, fratele, într-un accident.

“Reabilitirvana…“

Povestea n-ar fi completă, însă, fără foicica aceea de hârtie pe care-o ţine strâns în mână şi pe care se zăresc mai multe rânduri de litere bătute la maşină. Mi-o traduce şi accentuează cu putere fiece cuvânt. “Sora mea a scris mai târziu la Chişinău şi-a primit asta. «Spravka» înseamnă adeverinţă. Scrie aici că în urma… «postnavenie»…hotărârii Consiliului de Miniştri din 28 iunie 1949, numărul 509, am fost deportaţi la 6 iulie 1949  «zapredelea respubliki». În afara graniţelor republicii. Auzi, în afara graniţelor! Că sunt mii de kilometri până-n Siberia: că până la Ural e atâta şi de la Ural încă pe-atâta. După aceea, scrie: «Reabilitirvana!». Ştii ce înseamnă asta? Că şi-n româneşte se foloseşte. Că am fost reabilitaţi! Auzi, parc-am făcut cine ştie ce crime… Dar stau şi mă-ntreb: de ce-am fost eu învinuită ca să fiu reabilitată? Dac-am fost reabilitată, înseamnă c-am făcut ceva, o tâmpenie, o prostie! Trebuia să scrie aici: «pentru cutare şi pentru cutare!» Ce-am făcut noi rău indiferent cărui sistem?! N-am făcut nimănui niciun rău! Ne spunea să stăm smirnă, stăteam smirnă! Proşti eram! Mi-aduc aminte când a murit Stalin… tu!, am plâns! Ca proasta am plâns! Stau şi mă întreb acum: de ce-am plâns?!“

Şapte sute şaizeci şi doi minus…

Încheie cum a început, după ceasuri bune de poveşti, răspândite în mai multe zile. Cu-aceleaşi uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunoştinţă, strecurându-se-n mirarea ei: “Eu stau şi mă întreb cum de-am supravietuit. Eu mă minunez! Slavă Ţie, Doamne…“ Zâmbeşte. O viaţă complicată, încurcată, răsucită. Frida Marcu a rămas, însă, un om profund optimist. Cu faţa senină şi caldă, cu ochii albaştri şi blânzi, cu părul alb, pieptănat cu grijă într-o parte. Caută să-şi petreacă timpul frumos şi liniştit. Râde mult, se-ntâlneşte cu prietenele şi merge în timpul săptămânii la un club, unde socializează cu oameni de vârsta ei. Se bucură de fiecare întâlnire şi nu mă lasă să plec înainte să-mi explice ce-i cu numărătoarea aceea uriaşă, aşezată pe un colţ al mesei. Aflu că abacul – aşa se numeşte – nu lipsea din tolba niciunui contabil odinioară şi că, într-adevăr, funcţionează ca o numărătoare. Numai să-i cunoşti secretele. “Ia zi o scădere, o adunare, să vedem dacă mai ştiu“. Mă conformez. Şi-aleg una grea: “762 minus 529…“ Şi fac socoteala repede în carneţel. Doamna Marcu trage cu îndemânare câteva bile dintr-un rând, câteva din altul, mută o bilă dintr-o parte-n alta şi gata. “233!“, zice repede cu zâmbet victorios. “Atâta face“, recunosc. “Încă una, ca să mă conving: 492 plus 152…“ Răspunsul vine înainte s-adun eu în carneţel. “644“. Râde-n hohote. “Păi da, uite, bilele de pe rândul ăsta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unităţile, astea-s zecii de mii, sute de mii… Ai înţeles? Nu-i greu deloc… Nu mai vrei o cană cu ceai?“

Sursa: Historia.ro

„Golgota basarabeană”

„Golgota basarabeană” este titlul unui nou film documentar produs la „Moldova Film” care se referă la perioada 1940-1956. „Este un film din ciclul „Pagini de istorie” la care lucrez de mai mulţi ani, dar care a fost refuzat de guvernarea anterioară”, spune regizorul peliculei Ion Chistruga.

Ieri, la „Moldova Film” a avut loc o vizionare prealabilă iar mâine, la Cinematograful „Odeon”, va avea loc o ultimă vizionare prealabilă, cu participarea preşedintelui interimar Mihai Ghimpu şi a membrilor Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM. „Dacă nu vor exista obiecţii vom avea şi premiera în două-trei zile”, a anunţat regizorul. Scenariul este semnat de Ion Chistruga şi Victor Vasilache, iar regia de Ion Chistruga şi Alina Ciutac.
Regizorul spune că a lucrat la şase filme din ciclul „Pagini de istorie” („Dacii şi romanii”, „Ştefan cel Mare”, „Alexandru cel Bun” etc.) şi încă din 2003 a ajuns la perioada postbelică, dar guvernării de atunci nu au acceptat astfel de lucrări. „Eu am refuzat să lucrez pentru filmele lui V. Stepaniuc. După schimbarea guvernării am revenit la ideea mea mai veche. Acest film nu este o comandă politică şi nu are nicio legătură cu campania electorală”, precizează Chistruga.

Valentina Baciu, Timpul

„Oameni cuvioşi şi harnici…” (Coloniştii germani în Basarabia)

Expoziţia tematică Oameni cuvioşi şi harnicii… (Coloniştii germani în Basarabia) este organizată de Moldova-Institut Leipzig şi Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, în colaborare cu Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală şi susţinută de Ambasada Germaniei în Republica Moldova. Comisarul expoziţiei este  doctor habilitat în ştiinţe istorice Ute Schmidt de la Universitatea Liberă din Berlin.

Este o expoziţie dedicată  coloniştilor germani din Basarabia, reperele cronologice cuprinzând  anii 1813 – 1940.

Expoziţia este structurată în două capitole. Primul capitol este unul fotodocumentar şi reflectă colonizarea sudului Basarabiei, prezentând prin imagini şi documente etapele de colonizare, întemeierea primelor sate germane în Basarabia – Hoffnungstal, Friedenstal, Alexanderfeld, rolul Comitetului de tutelă pentru coloniştii din sudul Rusiei, creat la 1818, în procesul de colonizare. Compartimentele tematice ale capitolului ilustrează viaţa satului german în sudul Basarabiei, ocupaţiile coloniştilor, inclusiv agricultura, comerţul şi meşteşugul, viaţa spirituală şi educaţia – religia, şcoala, morala, relaţiile interetnice şi mentalitatea.

Al doilea capitol al expoziţiei,  însumând piese autentice  - carte, documente, fotografii, obiecte personale – readuce în memoria contemporanilor unele  personalităţi  ale comunităţii germane din Chişinăul epocii moderne. În secolul al XIX-lea la Chişinău a existat o comunitate germană  de circa 1000 de persoane care a reuşit să creeze şi o asociaţie culturală. Piesele etalate în cadrul acestui capitol redau secvenţe din viaţa şi activitatea lui Carl Schmidt, jurist de formaţie, primar al Chişinăului în anii 1877-1903; evidenţiază contribuţia lui Franz Ostermann la dezvoltarea muzeografiei basarabene, el fiind primul custode şi  preparator al  Muzeului  Zemstvei (1889 – 1905)

Cartea Neagră a Patrimoniului cultural al mun. Chişinău

Pictor: Ghenadie Sontu - Primaria Chisinau

“Cartea neagră a patrimoniului cultural al mun. Chişinău” va fi prezentată luni, 20 septembrie, în incinta Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, anunţă Agenţia de inspectare şi restaurare a monumentelor.

“Cartea” cuprinde numeroase materiale – documente, imagini, materiale din presa scrisă, publicaţii ştiinţifice – care vin să argumenteze că patrimoniul arhitectural al municipiului Chişinău este supusă unei continue degradări.

Potrivit sursei, din cele 977 de edificii de arhitectură, ce reprezintă “Centrul istoric al Chişinăului”, 76 sunt demolate, 155 de monumente – au suferit intervenţii neautorizate de reconstrucţii, care au prejudiciat grav autenticitatea şi integritatea acestora.

“Cartea neagră a patrimoniului cultural al mun. Chişinău” vine să sensibilizeze autorităţile publice centrale şi locale, societatea civilă asupra proceselor de distrugere a edificiilor de patrimoniu cultural, necesităţii luării unor măsuri urgente în vederea salvgardării acestuia.

Unimedia

Familiile boerești ale vechii Moldove: Hâncu și Hasnaș

Text publicat în revista Viața Basarabiei, iunie 1932:
La 1872 apare la București « Domnia Arnăutului, nuvelă istorică de Alexandru Petriceicu-Hașdeu, cu prefață de I. Vulcan ». O editează fiul lui Alexandru, Bogdan Petriceicu Hajdău, care și el asociază la nuvelă unele rânduri: « Publicând una din cele mai frumoase bucăți literare ale părintelui meu, rămasă până acum inedită, îmi fac datoria de fiu și mai cu seamă de Român ».
Nuvela este scrisă pe baza cronicilor lui Niculce și Nicolae Costin, editate de Kogâlniceanu. Ea se rapoartă la a doua domnie a lui Gheorghe Duca (1668-1672), fiind caracteristică și prin elementul ei local Basarabean, înfățișându-ne figura groaznicului mare serdar al Orheiului, Mihalcea Hâncu. Inspirația lui Hașdeu punând în lumină o persoană atât de tipică și însemnată a trecutului, precum cea a lui Hâncu, ar fi dela sine înțeleasă (însă e posibilă și influența asupra autorului din partea profesorului său Iacob Daniil Hâncu).
Cine era acest renumit Mihalcea Hâncu și mai cunoscut prin proverbui « Vodă da, Hâncu ba »?
(…) Moldovenii aveau (…) straja țăranilor, rămași răzeși până în zilele noastre, cu toate schimbările de stăpânire, din părțile basarabene ale Orheiului și Lăpușnei, vestiți Orheieni, Lăpușneni și Soroceni, oameni neastâmpărați și dârji, cari, chiar pe vremea lui Petru Schiopul, încep a ridica domni (N. Iorga – n.n.). Printre fruntașii acestor viteji, în sec. XVII, se disting mai ales, familiile cunoscute încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare, Hasnaș și Hâncu.
Se zice că moșiile boerilor Hâncu pe vremuri se întindeau pela Hâncești, mănăstirea Hâncu, Nisporeni, Valea Ttrăisteni (com. Boldurești), Isaicani. Aveau ei moșii și în partea cealaltă a Prutului, de ex. Mânești din ținutul Trotușului, stăpânite pe baza hrisoavelor date lui Mihalcea Hâncu de către Grigore Ghica Vv. în 1659 și Ștefănești (…) în 1660.
Acest Mihalcea Hâncu a dat de mai multe ori ajutoare diferiților domni, însă el nu s’a împăcat cu Duca Vv și Grecii apropiați acestuia. Mihalcea a provocat o răscoală, omorând mulți Greci. Numai cu ajutorul Turcilor și Tătarilor Duca isbuti să risipească pe Hâncești, făcând pe viteazul serdar să fugă în Polonia.
N’am cercetat sfârșitul lui Hâncu, pe care îl descrie foarte romantic Al. Hașdeu. După dânsul, Hâncu a fost vândut și prin trădare a fost ucis de căpitanul Roșea, care a primit în schimb dela domnitor serdaria. Chiar și această moarte a lui Hâncu a fost caracteristică prin spiritul ei de contrazicere: serdarul zicea « ba » la tot ce i se propunea, făcând totul invers. Hașdeu a cântat astfel « Basarabia, cu eroi ca Hâncu serdarul de Orheiu, renumit prin vitejia și dorul lui de independență, consacrat în proverbul « Vodă da, Hâncu ba » ».
Precum se vede din istoria mănăstirei Hâncu ea s’a clădit de asemenea de acest Mihalcea Hâncu, în 1678, după dorința fiicei sale Parascheva. N’avem timp să cercetăm toate acestea în prezent, însă credem că, dacă Hâncu ar fi fost în luptă cu Duca Vodă, atunci trebue să se fi întâmplat aceasta nu pela 1671-1672, dar pe timpul celei de a treia domnii a lui Duca, între 1678-1684. Altmintrelea mănăstirea n’a putut să-l aibă ctitor pela 1678 și atunci ea ar fi putut să fie zididă numai de fiul său Dumitrașcu, marele stolnic, ceeace are deasemenea temelie, căci în unele izvoare se zice că ctitorul mănăstirei este marele stolnic Mihalcea (?) poate fiul lui Mihalcea, căci acesta era mare serdar, dar nu stolnic.
Fiul lui Mihalcea, Dumitrașcu, a fost, precum am zis, marele stolnic. El a lăsat doi fii – pe Miron, al cărui urmași în 1821 s’au înscris în cartea a 6-a a nobilimei basarabene, și pe Nicolae – cămăraș, de rangul al doilea al cărui fii Constantin și Hariton, în 1836 dovedind și ei că sunt de acelaș neam cu Ioniță fiul lui Miron, înscris în 1821, s’au înscris deasemenea în rândurile nobilimii. Mai ales ultima ramură a dat mulți descendenți.
O altă însemnată familie dintre căpeteniile voinicilor basarabeni au fost Hasnașii din ținutul Soroca. Dintr’un hrisov dela 1636 am aflat că Ionașcu Hasnaș, pentru ajutorul dat domnitorului Vasile Lupu prin oameni și cai, a primit pământuri dealungul pârăului Cubalta, unde au stăpânit apoi fiul său Gheorghe și copiii acestuia Ionașcu și Constantin.
Se zice că lor le aparțineau moșiile Hasnășeni, Stănești, Doboșeni, Zubiceni, Nilipești, Șoldănești, Șofrăcani, o parte a Petreșcanilor, etc. Fiii lui Ionașcu (II) Simeon și Teodor au moștenit dela tatăl lor moșiile Hasnășeni în ținutul Soroca și Stănești și Doboșeni în ținutul Hârlăului.
Dela 1770 Simeon « din pricina unor împrejurări vremelnice de strâmtoare », ocupându-se cu negoțul prin Mobilau, trecu în Polonia, unde a și murit. In acest timp moșiile familiare le ocârmuia fratele sau Teodor, care în curând orbi. In urma acestui fapt Teodor a fost înșelat de vărul său Gavril Burdug, care înstrăina averile Hasnașilor lui Lascar Rosăt (Rosetti), ceea ce în 1778 s’a aprobat lipsa oponenților, de Constantin Moruzi Vv.
Fiul lui Simeon, Dementie făcând comerț cu ceaiul din China, a ajuns chiar la Ircutsc (Siberia), îmbogățit, aflând dela mama sa Elena despre drepturile sale nobilare, el în 1808 se prezintă cu o scrisoare a contelui S. Apracsin la președintele Divanurilor Moldo-Vlahiei, senatorul S.S. Cușnicov. După o costisitoare judecată, în care moștenitorii lui Rosăt – Bogdan, Cantacuzino (mai ales logofătul Iordachi), Catargi și Costache – au reușit să pună multe piedici prin rudele lor însemnate, în 1809 Hasnaș a fost parțial restabilit în drepturile sale nobiliare și moșia Hasnășeni (15 mii hectare). Totuși la plecarea lui la Ircutsc, pentru lichidarea comerțului său, împuternicitul și ruda sa Ioan Galiț, a avut mult de suferit dela Rosetești, cari abia în 1811 au fost liniștiți de senatorul V. L Crasno-Milașevici.
In 1809 Dementie Hasnaș se căsători cu Anfisa (1794-1825), fiica căpitanului Zoie Ioan Cuțoiani. Așezându-se în Basarabia el s’a făcut moșier (…), cunoscut viticultor, fiind un om foarte energic și înțelept. Pentru activitatea sa de binefacere el avea 12 medalii. In 1856 Hasnaș simțind din ce în ce mai mult că puterile îl slăbesc, în afară de viile și moșia Telelința (Podolia) a donat copiilor săi toată averea ce poseda; dintre acești copii fiica sa Ana se căsători cu Hristofor Teodor Talamuzi (decedat 1892), consilier de stat efectiv și președintele zemstvei jud. Soroca.
Fii lui Dementie Mihail și Ioan Hasnaș, erau cunoscuți moșieri, cari făceau parte din cercul fraților Leonard și Feodosiu, din care mai târziu a izvorît blocul moldovenesc. Mihail (1812-1905) se căsători cu Maria Ignatie Pisarjevschi (1845-1916) (…), iar Ioan cu Maria Gh. Feodosiu. Ambii frați absolviră universitatea din Kiev.
Mai cu seamă era Mihail, care se asemăna mult cu tatăl său. El a început serviciul ca funcționar cu însărcinări speciale pe lângă general-guvernatorul Novorosiei și Basarabiei, contele M. S. Voronțov, între 1841-44 a fost membru al judecătoriei ținuturilor Soroca și Iași (Bălți), apoi 1844-50 judecător regional, 35 de ani a fost judecător de pace onorific, iar între 1881-84, cu toate refuzurile sale a fost ales mareșal al nobilimei jud. Iași. Pentru activitatea sa in contra ciumei, el a primit o medalie dela Voronțov însuși. In activitatea sa largă de binefaceri îl ajută mult și buna sa soție.

Dosarele victimelor comunismului: cînd vor putea fi consultate la AN?

Directorul adjunct al Arhivei Naţionale, Teodor Candu: Să vedem cum va fi pusă pe hârtie această idee şi cum va fi realizată.

Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a cerut la începutul acestei săptămâni ca Ministerul de Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate şi Procuratura Generală să transmită Arhivei Naţionale dosarele victimelor represiunii comuniste. Dosarele ar urma să fie deschise publicului.

Mihai Ghimpu a fost făcută cererea la iniţiativa Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din perioada sovietică, condusă de Gheorghe Cojocaru. Istoricul a precizat că pentru transferarea dosarelor către Arhivă este nevoie doar de o înţelegere între părţi: “Dacă există această înţelegere reciprocă, se formează o comisie, un grup de lucru mai bine zis, din care vor face parte reprezentanţii părţilor interesate şi se va lua decizia de a transfera Fondurile de Arhivă către Serviciul de stat al Arhivelor din Republica Moldova”

Gheorghe Cojocaru este de părere că instituţiile care deţin dosarele, nu ar avea motive să se opună transferării materialelor la arhivă: „Aceste dosare nu conţin informaţii de natură operativă, penală. Sunt dosare în care peste 90 la sută din cazuri persoanele au fost deja reabilitate. Nu sunt dosare care să conţină secrete. Sigur că aici trebuie să existe o bună înţelegere din partea acestor instituţii şi eu sper să existe această bună înţelegere până la sfârşit ca să decidă transmiterea totală a acestor inventare şi a acestor fonduri”

Şeful Direcţiei Informaţii şi Evidenţe operative de la Ministerul Afacerilor Interne, Iurie Burca ne-a spus că arhiva MAI deţine 12 mii 167 de dosare ale familiilor deportate şi supuse represiunilor politice în perioada comunistă.

Iurie Burca ne-a spus că aceste dosare sunt deschise publicului: „Cu singura condiţie ca persoana care are nevoie de dosare să ne acorde o zi sau două pentru a ridica din fondul arhivistic respectivele dosare şi obligatoriu, în incinta arhivei este o încăpere special amenajată pentru vizitatori, persoana poate face cunoştinţă cu respectivele materiale. La solicitare noi eliberăm şi copii autentificate de pe orişice act din dosare, deoarece începând cu anul 1989 respectivul fond arhivistic al persoanelor supuse represiunilor politice a fost desecretizat”

Depozitarea dosarelor într-un singur loc ar face mai usoară găsirea lor, e de părere Iurie Burca: „La depozitul respectiv vor avea cetăţenii acces liber fără să mai confunde la ce minister sau la ce structură se află dosarul. La Arhiva Naţională va fi facilitat accesul cetăţenilor deoarece va fi singura instituţie care va gestiona dosarele de acest gen”.

Directorul adjunct al Arhivei Naţionale, Teodor Candu crede însă că bunăvoinţa nu este suficientă: “La momentul de faţă se face multă agitaţie în jurul subiectului, dar staţi să aşteptăm şi să vedem cum va fi pusă pe hârtie această idee şi cum va fi realizată. După cum aţi văzut numărul de materiale este imens, care ar trebui să fie transmise către serviciul de Stat de Arhivă. Ulterior dacă va fi în competenţa Arhivei Naţională le va prelua, dacă sunt Fonduri sau dacă avem locaţii unde să le depozităm conform tuturor rigorilor”.

Odată cu crearea grupului de lucru pentru transmiterea dosarelor vor fi stabilite şi regulile după care vor fi deschise publicului.

Diana Răileanu/Europa Libera

Mihai Ghimpu va emite un decret de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov

Mihai Ghimpu va mai semna multe decrete prin care va conferi distincţii de stat, dar lucrează şi la un nou decret de condamnare, conform declaraţiei preşedintelui interimar, lansată ieri, 20 august 2010, în cadrul unei emisiuni laPublika TV.

De această dată este vorba de 23 august 1939, an în care a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler. “Ceea ce s-a produs atunci trebuie condamnat”, a ţinut să menţioneze Ghimpu.

Preşedintele interimar a declarat că pe lângă distincţiile de stat pe care le va acorda cu ocazia sărbătorilor naţionale “Ziua Independenţei” şi “Limba noastră cea română”, în curând va semna şi un decret de condamnare a Pactului Ribbentrop-Molotov.

Menţionăm că scopul declarat al Pactului Stalin-Hitler era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări vroiau să se asigure reciproc în procesul de împărțire în două a ceea ce rămase neocupat și neîmpărțit din Europa. Acest Pact a determinat în cele din urmă scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure, aservite Kremlinului, și de economii centralizate, de stat.

Amintim că la 24 iunie curent, printr-un decret prezidenţial semnat de Mihai Ghimpu, ziua de 28 iunie a fost desemnată drept zi de comemorare a victimelor ocupaţiei sovietice din 1940 şi de condamnare a regimului totalitar comunist. „Trebuie să promovăm adevărul şi să educăm noua generaţie prin adevăr.  Nu poate exista o societate sănătoasă atunci când politica adevărului este înlocuită cu o politică a minciunii şi a nedreptăţii”, a ţinut să menţioneze atunci preşedintele interimar. Decretul se încheie cu solicitarea retragerii de către Federaţia Rusă, succesoare de drept a Uniunii Sovietice, a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova.

Sursa: Unimedia

Conace boiereşti din Basarabia

Continuăm seria de articole despre conacele boierilor şi nobililor basarabeni, începută în TIMPUL de vineri, 23 iulie 2010. Vă informam atunci că avem foarte multe vestigii istorice lăsate de izbelişte, deşi afirmăm că nu avem în republică suficiente destinaţii turistice.

1. Conacul Apostolopulo din Saharna, Rezina

A fost ridicat în secolul al XIX-lea. La începutul secolului alXX-lea aici locuia inginerul Nicolae Apostolopulo, care era

Conacul Apostulopolo din Saharna, Rezina.

căsătorit cu fiica boierului Ioan Bogdan, Eugenia, din Cuhureşti. În cimitirul Mănăstirii Saharna odihnesc osemintele boierului Nicolae Apostulopulo, care a fost şi unul din cei mai mari mecenaţi ai mănăstirii. Monumentul de pe mormântul lui a fost executat de prietenul familiei Apostolopulo, celebrul sculptor Alexandru Plămădeală. La 1927, în conac funcţiona Şcoala de viticultură şi pomicultură, care şi-a continuat activitatea până în anii ’60. În anii 1970-1980 aici au fost transferate, pe rând, Spitalul invalizilor din cel de-al Doilea Război Mondial din Tiraspol şi Şcoala-colonie pentru fete din Dubăsari. După 1990, mai multe persoane private au încercat să cumpere complexul. Cineva l-a achiziţionat chiar şi l-a gajat la „Banca Socială”. Ulterior, banca a încercat să-l vândă. Acum, la Rezina se vorbeşte că proprietar ar fi devenit liderul social-democrat Victor Şelin.

2. Conacul Melega din Temeleuţi, Floreşti

Conacul Melega din Temeleuţi, Floreşti.

Datează de la începutul secolului al XX-lea. Include şi un parc. Conacul şi alte acareturi nu s-au păstrat, a rămas doar o anexă, în care se află odaia pentru oaspeţi, bucătăria şi beciul. Parcul (de 3 ha) este protejat de stat, incluzând numeroase soiuri de arbori şi arbuşti din ţările europene, cele din America şi Canada, precum şi din zona Caucaz.

3. Conacul familiei Lazo din Piatra, Orhei

Este construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Arhitectural

Conacul familiei Lazo din Piatra, Orhei

este apropiat de casele ţărăneşti, cu distribuirea odăilor în jurul holului central. Ultimii moşieri din această dinastie au fost Gheorghe şi Elena Lazo, părinţii „eroului legendar al războiului civil din Rusia” Serghei Lazo. În perioada interbelică, în conac este amenajată şcoala, iar în 1967-1968, după transferarea şcolii în sediul nou, conacul este reconstruit şi transformat într-un muzeu dedicat „eroului sovietic”, fiind şi filială a Muzeului Naţional de Istorie. După ce în mai 2006 ex-preşedintele comunist V. Voronin vizitează complexul, începe reconstrucţia lui. În iulie 2007, fosta guvernare comunistă a alocat 3,9 mln. lei pentru reconstrucţia casei „eroului sovietic”. Anul trecut, Curtea de Conturi avea să constate încălcări ale legislaţiei la reconstrucţia imobilului. În 2008, alte 1,2 mln. lei au fost alocate de la bugetul de stat pentru reconstrucţie. Majoritatea istoricilor contestă mitul şi valoarea istorică ale lui Serghei Lazo.

4. Conacul familiei Bagdasarov din Piatra, Orhei

Conacul familiei Bagdasarov din Piatra, Orhei

A aparţinut familiei de nobili armeni Bagdasarov, despre care se spune că au venit în Basarabia din Turcia, odată cu Manuc Bei. La începutul secolului al XX-lea era o gospodărie tipică pentru o familie de nobili, incluzând ferme de păsări, porci, vite şi oi, precum şi terenuri de vii şi livezi. Astfel, complexul era destul de extins, fiind ocupat de acareturi de tot felul, plus o cramă în spatele conacului şi un lac în faţă. Locuitorii mai în vârstă îşi amintesc că boierul avea şi un garaj pentru maşină şi tractoare, precum şi o minicentrală electrică. După 1944, conacul a fost o vreme închisoare, după care fermele colhozului „Serghei Lazo”, depozit de cereale, iar bucătăria, o anexă la clădirea principală, este şi astăzi sediu pentru brigada de tractoare. După 1990, nepoţii boierului de la Odesa au venit să vadă ce a rămas din conac.

5. Conacul familiei Donici din satul omonim, Orhei

Conacul familiei Donici din Piatra, Orhei.

Datează din secolul al XIX-lea şi are o arhitectură modestă, apropiată de cea a caselor ţărăneşti. Include un parc şi capela familiei Donici. Aici a crescut Alexandru sau Alecu Donici (1806-1866) – clasic al literaturii române, fabulist şi traducător. Conacul din Bezeni, vechea denumire a localităţii, a fost o vreme şcoală după care, în 1976, a fost reorganizat în casă-muzeu. Colecţiile includ articole de uz casnic şi publicaţii ale timpului, precum şi documente şi fotografii legate de viaţa lui A. Donici.

6. Conacul familiei Balioz din Ivancea, Orhei
A fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

Conacul familiei Balioz din Ivancea, Orhei

la comanda boierului armean Carabet Balioz, despre care se spune că a fost administratorul şi ginerele lui Manuc Bei. Lucrările au fost începute în 1852 şi finisate peste 21 de ani, în 1873. Conacul include şi un parc, de 7 ha, cu castani, brazi, tei, precum şi plante exotice pentru RM. De asemenea, aici mai există un turn de apă pe trei niveluri, hambare, pivniţe, moară, grajduri, fierărie şi alte anexe. În 1941, urmaşii lui Balioz s-au refugiat peste Prut, iar conacul a fost folosit de noua administraţie ca spital militar, baie, bibliotecă, precum şi în alte scopuri. O parte din averea boierului a fost furată şi dezasamblată de localnici. În 1975 a fost luat sub protecţia statului, iar în 1984 complexul a fost transformat în Muzeul Meşteşugurilor Populare, filială a Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală. În acelaşi an au început lucrările de restaurare a conacului, care aşa şi nu au fost finisate. Şi astăzi acest conac se află în restaurare, iar terenul şi anexele – în litigiu. În 1996, Ministerul Culturii şi Ministerul Agriculturii au transmis la balanţa Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală toate construcţiile complexului, care se aflau în gestiunea Gospodăriei Agricole „Ivancea” (moara cu abur şi oloiniţa, casa morarului, depozite, grajduri şi alte construcţii gospodăreşti), toate aflate într-o stare deplorabilă. În 2006, „Casa Vinului” SRL a început un alt proiect de restabilire a conacului. Numai că ţăranii din localitate dispută acum cota-parte din terenurile şi anexele transmise de fosta gospodărie agricolă muzeului.

7. Conacul familiei Ciolac-Malski din Bahmut, Călăraşi

Conacul familiei Ciolac-Malski din Balmut, Călăraşi

A fost construit în secolul al XIX-lea în stil neoclasic. În forma iniţială dispunea de o alee de marmură, străjuită simetric de două rânduri de castani şi pini. Includea un parc cochet cu arbori şi arbuşti exotici şi un lac. Actualmente, conacul este prefăcut într-un morman de gunoi.

8. Conacul familiei Ralli din Dolna, Străşeni

Conacul familiei Ralli din Dolna, Străşeni Detaliu

Datează de la începutul secolului al XIX-lea şi a aparţinut familiei Ralli. Are o arhitectură tradiţională şi este cunoscut, mai ales, ca locul pe care îl frecventa poetul rus A. S. Puşkin, între anii 1820-1823, în timpul exilului său în Basarabia. Anume acest aspect a salvat conacul de la distrugere şi i-a oferit protecţionism din partea statului sovietic şi a guvernărilor care au urmat după independenţă. În 1849, Ivan, unul dintre cei cinci fii Ralli, cu care Puşkin s-a aflat în relaţii bune, construieşte o nouă biserică în sat şi restaurează gospodăria veche a tatălui său. După venirea ruşilor, în 1946, conacul este transformat în muzeu, ulterior devenind filială a Casei-muzeu „A. S. Puşkin” din Chişinău. În anii ’70 ai secolului al XX-lea este reconstruit radical. Majoritatea exponatelor muzeului sunt aduse de la Sankt Petersburg şi Chişinău. În ultimii ani, clădirea a mai suferit o reconstrucţie, cu suportul Companiei ruse „Lukoil”.

9. Conacul familiei Gonata din Zberoaia, Nisporeni

A fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

Conacul familiei Gonata din Zberoaia, Nisporeni

fiind proprietatea moşierului Alexandru Gonata. O vreme aici a locuit ginerele boierului, unul dintre cei mai în vârstă doctori de pe crucişătorul „Nazarin”, C. N. Crăciunescu, decedat în Războiul Ruso-Japonez, în 1905. În perioada sovietică a fost folosit ca spital sătesc, fără a fi protejat de stat.

10. Conacul din Răspopeni, Şoldăneşti

Conacul din Răspopeni, Şoldăneşti.

Datează din secolul al XIX-lea. Nimeni de la Academia de Ştiinţe a R. Moldova şi Ministerul Culturii nu i-a studiat istoria şi nu ştie cui a aparţinut. Localnicii îi spun „curtea lui Andriano”. În perioada sovietică a fost spital, acum este abandonat.

Valentina Baciu, Timpul.md, Foto. Agentia de inspectare si restaurare a monumentelor

Nunta noastră, la Montreal

Nunta noastră, la Montreal–JurnalTV – Prima te…, posted with vodpod