Raportul Ministerului Culturii pentru 2011

ELABORAREA REGISTRULUI MONUMENTELOR IMOBILE DE IMPORTANŢĂ LOCALĂ DIN MUNICIPIUL CHIŞINĂU Elaborat: PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CHIŞINĂU, DIRECŢIA GENERALĂ ARHITECTURĂ, URBANISM ŞI RELAŢII FUNCIARE IMP “CHIŞINĂUPROIECT”

Planul Urbanistic Chisinau

1st collector for Planul Urbanistic Chisinau
Follow my videos on vodpod

Colocviu International: “Tehnici si materiale pentru restaurarea monumentelor de arhitectura”

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău și Facultatea de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică din Moldova, în colaborare cu Uniunea Arhitecților din Moldova și Agenția de Inspectare și Restaurare a Monumentelor din Moldova, organizează colocviul internațional „Tehnici și materiale pentru restaurarea monumentelor de arhitectură”.
Prelegerile din cadrul colocviului vor dezbate despre bunele practici în domeniul restaurării monumentelor istorice: materiale, tehnici și atitudine. În cadrul evenimentului se va face o exemplificare pe analiza Casei Zemstvei Basarabene – clădire istorică din centrul Chișinăului pe care ICR Chișinău are de gand să o restaureze ca sediu și pentru un Centru Muzeal și Multidisciplinar.
Prin intermediul ICR Chișinău evenimentul beneficiază, alături de reputați specialiști locali, de prezențe notabile din domeniul salvării monumentelor de patrimoniu, fiind anunțată prezența lui David Baxter – director program, Director Programe Europene, IHBC- Centrul de specializare în reabilitarea patrimoniului construit – Castelul Bánffy din Bonţida, România, Dragoș Marcu – inginer, profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București, proiectantul structurii celor mai înalte cladiri în România, Șerban Sturdza – arhitect, vicepreședinte Fundaţia Pro Patrimonio și vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Angelo Roventa – arhitect, autorul celebrului „Cub negru” – clădirea provizorie a Teatrului Național din Iași
Evenimentul va avea loc la pe data de 25 ianuarie 2012 la ora 10.00, la Facultatea de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică din Moldova, Chișinău, Bulevardul Dacia Nr. 39, Corpul de studii nr. 9, Aula 212.
Pe data de 26 ianuarie 2012, începând cu ora 11.00, va avea loc analiza obiectivului denumit Casa Zemstvei (Chișinău, strada Sciusev, nr.103), intrarea prin curtea Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală.

Chişinăul vechi, Eminescu şi H.-R. Patapievici

Horia-Roman Patapievici, filosoful şi preşedintele Institutului Cultural Român, a fost acuzat nu o dată că nu-l respectă cum se cuvine pe Eminescu, ba chiar că e anti-Eminescu.
Ei bine, chiar cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Horia-Roman Patapievici a susţinut la Chişinău o conferinţă: „Eminescu şi viziunea paradiziacă”.

În primul rând trebuie să spun că noi, chişinăuienii, am fost privilegiaţi să ascultăm această conferinţă. Pentru că a fost o premieră. Pentru prima oară Horia-Roman Patapievici a vorbit deschis despre opera eminesciană. Şi din această conferinţă a reieşit nu doar că Horia-Roman Patapievici nu e anti-eminescian, ci şi o nouă perspectivă asupra liricii lui Eminescu.

Conferinţa a avut şapte părţi, foarte bine închegate. Preşedintele ICR ne-a plimbat prin perspectivele lui G. Călinescu, Ion Negoiţescu, Mircea Eliade. Intro-ul a avut deja o parte a concluziei: noi, modernii, suntem predispuşi să simţim mult mai uşor morbidul, răul, decât frumosul sau binele. Tocmai de aceea suntem fascinaţi de „Infernul” lui Dante, iar „Paradisul” lui ne lasă rece. Citându-l pe Călinescu, Horia-Roman Patapievici ne-a arătat că avem o receptare eronată asupra lui Eminescu, atunci când îl cunoaştem doar prin volumul editat de Titu Maiorescu, care e doar un antreu. Din păcate, Eminescu din manuscrise rămâne încă necunoscut.

Pentru că prelegerea a durat peste o oră şi este prea complexă pentru a fi analizată într-un articol, voi spune foarte pe scurt în ce constă perspectiva lui Horia-Roman Patapievici. Făcând analiză pe Muşatin, un poem postum, scris în 1880, Patapievici, ne-a demonstrat că o bună parte a creaţiei eminesciene ţine de paradiziac, un paradiziac diferit de-al lui Dante, şi anume, unul cu viziune panoramică în care dimensiunile spaţiale dispar. De paradiziacul panoramic la Eminescu ţine nu doar conţinutul, ci chiar şi sonoritatea versurilor. Probabil că anul acesta va apărea cercetarea lui Horia-Roman Patapievici dedicată lui Eminescu, dar până atunci doar chişinăuienii prezenţi la conferinţă au avut ocazia să o fi ascultat pe viu de la autor. În sala conferinţei a avut, de asemenea, loc o expoziţie de veritabile covoare moldoveneşti.

În timpul aceleiaşi vizite la Chişinău, Horia-Roman Patapievici a vizitat Muzeul de Etnografie, de care se pare că a fost plăcut surprins, avându-l ca ghid chiar pe directorul muzeului, Mihai Ursu. Fosta Casă a Zemvstvei, după ce se vor investi în ea circa două milioane de euro, va deveni în următorii ani noul sediu ICR la Chişinău. Astfel, după vizita domnului Horia-Roman Patapievici la Chişinău, am avut doar de câştigat: am auzit noua perspectivă asupra creaţiei lui Eminescu, iar un imobil istoric aflat în paragină va fi salvat. Cu ajutorul domniei sale, Chişinăul, contrazicând zicala, a prins doi iepuri deodată.
autor: : Alexandru Vakulovski, Timpul

Simulare de discuţii publice la Planul urbanistic zonal

Victor Teleucă, un scriitor al viitorului

Ieri, Biblioteca Naţională din capitală a găzduit o suită de manifestaţii consacrate aniversării a 80-a de la naşterea regretatului poet Victor Teleucă.

În cadrul inaugurării expoziţiei „Încercarea de a nu muri” au fost lansate volumele „Mollis Davia”, semnată de autor, şi „În oglinzile lui Victor Teleucă”, scrisă de Theodor Codreanu. Evenimentul marchează şi prezentarea expoziţiei-portret cu genericul „Victor Teleucă” a plasticianului Ion Daghi. La manifestare au participat scriitori, istorici, jurnalişti şi numeroase personalităţi notorii ale vieţii culturale.

Prezent la eveniment, academicianul Mihai Cimpoi a relevat importanţa acestor două cărţi, apreciindu-le utilitatea. În paralel, el a apreciat şi o altă valoroasă lucrare a scriitorului Victor Teleucă. „Unul dintre cele mai importante evenimente a fost, după părerea mea, apariţia în 2003 a poemului dramatic „Decebal”. Întâmplarea a făcut ca acest cutremurător poem să fie pus pe muzică, datorită colaborării cu maestrul Tudor Zgureanu”, a menţionat el.
Scriitorul Spiridon Vangheli a vorbit despre prietenia sa cu regretatul autor, ilustrând câteva crâmpeie din amintirile ce-l leagă şi referindu-se în acelaşi timp la bogăţia literară pe care acesta a lăsat-o. „Victor Teleucă a creat cele mai trainice monumente ale poeziei noastre, care încă n-au fost descoperite. O bună parte dintre cărţile sale sunt ale viitorului, fiindcă tocmai ele reprezintă o adevărată renaştere naţională”, a remarcat Vangheli. La fel ca şi colegul său, Dumitru Matcovschi a făcut referire la conţinutul lucrării din care a recitat şi câteva versuri.

Victor Teleucă este poet, eseist, traducător şi publicist. Principalele sale volume de poezii sunt: „La ruptul apelor” – 1960, „Nelinişti” – 1963, „Din patru vânturi” – 1964, „Insula cerbilor” – 1966, „Îmblânzirea focului” – 1971, „Momentul inimii” – 1975, „Încercarea de a nu muri” – 1980, „Întoarcerea dramaticului Eu” – 1983, „Scrieri alese”, vol. I-II – 1985 şi „Ciclul Italian sau criza de timp” – 1987.

Victor Teleucă a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, a fost redactor la gazeta „Ţăranul sovietic”, Televiziunea moldovenească, revista „Nistru”, consultant la Uniunea Scriitorilor, redactor-şef la săptămânalele „Cultura” şi „Literatura şi Arta”.
Nadia Tătaru, Timpul

Ziua Culturii Naționale sărbătorită de ICR Chișinău: Prelegere Horia-Roman Patapievici “Eminescu și viziunea paradiziacă” și Expoziție de covoare basarabene

Domnul Horia-Roman Patapievici, președintele Institutului Cultural Român, invitat de onoare al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău pentru sărbătorirea Zilei Culturii Naționale, va susține pe data de 16 ianuarie la ora 17.00 în sala Răut a hotelului Leogrand prelegerea „Eminescu și viziunea paradiziacă”. Cu această ocazie va inaugurată Expoziția de covoare basarabene – țesute de-a lungul anului 2011 în cadrul proiectului inițiat și susținut financiar de către ICR Chișinău, urmărind promovarea culturii și tradițiilor românești autentice de pe teritoriul Republicii Moldova intutulat „Covorul basarabean – valoare de patrimoniu mondial”. Accesul publicului în sală se va face pe bază de invitație.

Sărbătorirea Zilei Culturii Naționale va debuta pe data de 15 ianuarie, la orele 16.30 cu două evenimente găzduite de Teatrul Național de Operă și Balet: o expoziție de carte pentru copii cu tematică eminesciană și concertul „Dor de Eminescu”.

ŞTEFAN PETRACHE

El completează galeria rarilor interpreţi, care sînt mereu moderni, chiar dacă scena nu-i mai este prioritară în viaţă. Şi aşa-l fac să fie nu doar intensitatea şi timbrul vocii deosebite, ci în primul rînd, însemnele unei Mari Personalităţi artistice, imprimate pe destinul său de rebel romantic. E un artist complex, cu variate faţete de creaţie, cunoscute şi necunoscute, un om de o cultură vastă şi simţiri rafinate, un interpret pe care nu-l defineşti atît de uşor. Pe timpuri, pe cînd scena îi era arenă de bătălii muzicale, mulţi îl supranumeau „Karel Gott al Moldovei”. Asocierea cu „vocea de aur a Cehiei” sau „privighetoare cehă” nu era întîmplătoare.

La noi doar EL, din estrada masculină, ştia să ridice registrul vocii la cote atît de înalte, inclusiv ale trăirii scenice. Ascultîndu-l, aveai senzaţia că toată făptura sa este, ca şi cum „zidită” în cîntecul care se naşte, că muzica răzbate din el asemenea unor explozii de culori neaşteptate. Piesele lui, asemenea unor mici spectacole muzical-dramatice te răvăşeau. Să ne amintim, ba nu, mai exact ar fi să spun „să exemplificăm”, pentru că piesele pe care vreau să le enumăr, deşi au fost lansate cu mulţi ani în urmă, şi astăzi, reproduse din înregistrări, sună atît de modern: „Ce te legeni, codrule”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „De-aş avea”, şi-apoi „Crede-mă”, „În august”, „Chemarea casei părinteşti”, „Adevărul”, „Eu vin”, „Şapte căni”… Un artist nedemodat, incomod şi mereu inspirat – Ştefan Petrache.

Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o asemenea ascensiune fulminantă. Totul s-a întîmplat aproape ca în film – invitat să repare o percuţie pentru „Beatles-ul moldovenesc”, fredona o melodie. Improvizaţia l-a impresionat pe Mihai Dolgan. Aşa, Ştefan Petrache devine vocalistul legendarei formaţii „Noroc”. Au urmat Orchestra de estradă şi simfonică a Radioteleviziunii, formaţiile „Orizont”, „Contemporanul”, „Plai”, pe care a creat-o şi a intitulat-o aşa, asumîndu-şi riscul (pe acele timpuri) de a fi etichetat drept „naţionalist”. Unde mai pui că şi prenumele nu-i era deloc „sovietic”- toţi erau „Stepan”, iar el – „Ştefan”! Unul din martorii oculari îşi amintea, într-un material de ziar, despre un caz ce avu loc în 1979 la Riga – despre afişul scris în letonă şi redactat (atît numele cîntăreţilor moldoveni, cît şi denumirea formaţiei „Contemporanul”) în română! Fireşte, de acelaşi Ştefan Petrache, astfel încît, conchide autorul, „…Ştefan Petrache trebuie suspectat, din tinereţea-i fragedă încă, de un frumos, delicat naţionalism muzical, cultural, sufletesc…”

Cu formaţia „Plai” Ştefan Petrache a reuşit performanţa „noului” – ca şi structură muzicală (asemănătoare nivelului occidental), abordarea unor elemente ale curentelor muzicale moderne, dialogul direct cu publicul, implicarea acestuia în „povestea cîntată de pe scenă”. Datorită caracterului, viziunii şi arderii lui Ştefan Petrache, „Plai” a devenit, din start, o legendă a muzicii noastre. Ea a cutreierat spaţiul marelui fost imperiu sovietic în lung şi-n lat.

În întreaga sa activitate artistică, în special, de pînă a se retrage din scenă (nu şi din cîntec!), dar şi după, Ştefan Petrache a urmat intuitiv înţelepciunea unui îndemn, adresat demult tinerilor muzicieni, de celebrul George Enescu – de a fi el însuşi, de a nu căuta un limbaj nou, ci de a explora limbajul propriu, mijloacele proprii de exprimare a tot ce are în interior.

„El a plecat din scenă ca un nobil” – constatau acei care l-au apreciat. Pentru ca să aibă mereu dreptul să se întoarcă, fie şi pentru o evoluare sporadică, pentru a revigora arhiva muzicală a memoriei. Mulţi au strîns nedumeriţi din umeri, aflîndu-l în fruntea unei firme de construcţii. Curînd, însă, a început a se vorbi despre „frumuseţea” şi „artistismul” din caracterul blocurilor pe care le înălţa. Ştefan Petrache a rămas ARTIST inconfundabil şi în viaţă, nu doar în scenă. Inspiraţia, care-l defineşte, este izvorul caracterului şi a comportamentului său deosebit – de aici şi nervul, şi principiile, şi „incomoditatea” lui proverbială. Marea pasiune pentru o viaţă plină de inspiraţie îl face să fie mereu aşteptat şi aclamat de publicul de ieri, dar şi de cel de azi, oricare i-ar fi gusturile şi priorităţile.

Îl doare: că a fost lipsit de libertatea adevăratei copilării de a face şotii, a fi pedepsit de părinţi, ocărît şi mîngîiat de mama (la opt luni i-a murit tata, iar la 7 ani a fost adus la şcoala de muzică din Chişinău, unde a stat la casa de copii); că de multe ori nu este înţeles, că este peste măsură de naiv şi credul, că i se cere să fie „oval”, pe cînd el e „cubic”, colţuros, pentru că este impulsiv şi deseori neiertător; că mai este dependent de ţigară, că de multe ori în viaţă a avut frică „ca nu cumva să facă ceva, ca cineva să spună ceva”, că oamenii au uitat să fie înţelepţi…

Are, însă şi bucurii: cea de a se fi căutat pe sine toată viaţa, cea de a trăi cum vrea el şi nu CUM VOR alţii, cea de a nu fi uitat niciodată de unde a plecat. Se bucură că Dumnezeu l-a hărăzit cu multe talente, că a prezentat primele concursuri de Miss şi că este primul care a rostit din scenă „Bună seara, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!”, că a cîntat fără să aibă un album, că în viaţă i-a fost tot timpul prezentă dragostea – a mamei faţă de el şi invers, dragostea pentru cei din jur şi, în primul rînd, pentru soţia Raia şi familie, că nu se teme nici de bătrîneţe, nici de moarte.

Apreciat, enigmatic şi… încărunţit cum e acum, recunoaşte sfîşietor de sincer: „Trăiesc o singurătate din care vin şi spre care, probabil, plec”.

Andrei Porubin

Festivalul de film CRONOGRAF primește înscrieri până la 1 februarie

Înscrierile la festivalul filmului documentar CRONOGRAF continuă. Organizatorii anunţă că aşteaptă filme din toată lumea, dar mai ales din Moldova.

„Tocmai suntem în perioada de primire a filmelor. În fiecare zi ne vin câte 4-5 documentare din toate colţurile lumii. Puţin mai trist este faptul că din Moldova, ca de obicei, ne vin foarte puţine filme”, au precizat organizatorii pentru UNIMEDIA.

De altfel, studioul OWH, care organizează deja de 10 ani acest festival, îndeamnă toţi realizatorii de filme documentare din Moldova şi din alte ţări să-şi înscrie lucrările în concurs. Pe lângă secțiunea „Film studenţesc”, lansată anul trecut, în acest an, vor apărea alte două: „Secţiunea Principală” şi „Secţiunea cadRO”. În cadrul acestora, vor fi premiate filme internaţionale dar şi naţionale.

Participanţiilor la festival le vor fi înmânate premii şi pentru Regie, pentru Imagine, „Premiul Special al Juriului”, iar cele mai bune două filme vor lua „Premiul Mare” şi respectiv „Trofeul Festivalului”. Publicul va alege o producţie care va primi un trofeu pentru „Simpatia Publicului”.

Festivalul a ajuns în acest an la a X-a ediţie. Acesta se va desfășura în perioada 10-15 mai, la Chişinău.

Sursa: UNIMEDIA

Malanca la Palanca

Malanca la Palanca – Casa Parinteasca

1st collector for Malanca la Palanca
Follow my videos on vodpod

ЗАМЕТКИ О НАСЛЕДИИ

Заметки на полях 7 января 2012 (ЗАМЕТКИ О НАСЛЕДИИ)

1st collector for ЗАМЕТКИ О НАСЛЕДИИ
Follow my videos on vodpod

Еврейское счастье Юрия Хоровского

В день зимнего солнцестояния, 22 декабря, в галерее «К. Брынкуш» открылась выставка Юрия Хоровского, которая продлится до 8 января. Графика и фотоснимки разбиты на триптихи, поэтому и название соответствующее – «Трижды три». К тому же недавно Юрий Алексеевич отметил свой «полукруглый» юбилей, и ему пошел 66-й год, что тоже кратно трём.

Уже больше четверти века известный скульптор и художник живёт и работает в Москве, но его регулярно тянет на родину, где он провел детство, учился в Республиканском художественном училище и в студии Лазаря Дубиновского, участвовал в первых выставках, был принят в члены СХ и долгие годы оставался самым молодым членом этого творческого союза…

– Давай начистоту – многие считали тебя баловнем судьбы. В то время как твои ровесники постигали азы ремесла, ты уже выставлялся.

– Да, но перед этим каждую мою композицию долго и обстоятельно топтали ногами старшие товарищи и критики.

– Надеюсь, не в буквальном смысле?

– Почти в буквальном. К тому же долгие годы было почти традицией, когда после каждой экспозиции какая-нибудь работа обязательно пропадала. Их воровали или ломали. Однажды в старом Доме актера уборщица задела шваброй подставку – скульптура упала и разбилась.

– А ты каждый раз только бледнел и стискивал зубы. Лучше бы кричал и ругался! Нельзя быть таким сдержанным.

– Такой уж у меня характер.

– Зато есть что сублимировать в искусстве. Одна из твоих недавних персональных выставок называлась «Двойка по рисованию». Это название по-явилось не случайно?

– Первую в жизни двойку я получил именно по рисованию. С тех пор приходится доказывать, что рисовать всё-таки научился.

– А мне в твоей графике отчётливо виден скульптор: на плоском листе каким-то загадочным образом проявляются объём предмета и глубина пространства. Дмитрий Пейчев, к примеру, вообще считает, что ты зря переключился на «смежные профессии».

– Делаю и скульптуры, но их невозможно было привезти. Я взял то, что смог дотащить сам, – графику и фотоработы.

– А как получилось, что ты сумел вклиниться в плотный экспозиционный график галереи «К. Брынкуш»?

– Года полтора назад приезжал в Молдавию по семейным делам. И Тудор Брага, директор галереи, просто-таки заставил меня написать заявку на персональную выставку.

– Респект ему за это! А что дальше?

– Когда привез работы, оказалось, что оформить их нечем. Пришлось купить пенокартон и четыре дня перед вернисажем вырезать из него рамы.

– Это еще раз доказывает, что наши художники не лишены смекалки и мастера на все руки. Других неприятностей, надеюсь, не было?

– Жена (искусствовед Татьяна Чистова. – А. Ю.) много лет не была в Кишиневе, мечтала об этой поездке… Только вышли из поезда, как она сломала ногу.

– Вот так подстава со стороны родных колдобин… Пусть выздоравливает скорей. Что же касается везения или невезения, главной твоей удачей земляки считают сотрудничество с Маратом Гельманом, которого кто-то из журналистов обозвал «кишиневским Растиньяком» (известный московский галерист, сын драматурга Александра Гельмана. – А. Ю.).

– Марат непрерывно генерирует идеи, поэтому ему всё и удаётся. И хотя в Москве много крупных и богатых галерей, именно у него состоялась сенсационная продажа, когда картина российских «соц-артистов» Виталия Комара и Александра Меламида, правда, уже живущих в Нью-Йорке, ушла за миллион долларов.

– Ого! Такие расценки нашим художникам и не снились.

– Московским тоже. Но рынок там всё-таки есть. И не в последнюю очередь благодаря галереям, которые продвигают новые имена. Если бы не Гельман, мне, в мои тогдашние сорок с лишним, пришлось бы туго.

– А почему вы «разошлись, как в море корабли»?

– Накапливается усталость. За двадцать с лишним лет я участвовал в невероятном количестве выставок. Амбиции свойственны молодым, а мне лучше на дачу, к семье, детям, внукам.

– Но обиды, судя по всему, никто из вас не затаил. Говорят, именно с подачи Гельмана вдовец Людмилы Гурченко Сергей Сенин заказал тебе проект памятника актрисе для Новодевичьего кладбища.

– Как раз сейчас я этим занимаюсь вместе с моим соавтором Юрием Шабельниковым. Уже готов гипсовый макет. Осталось воплотить его в мраморе. Так что мне придётся возвращаться в Москву. А потом снова в Кишинев: здесь я готовлю памятный знак, который установят на доме, где жил кинорежиссер Валериу Гажиу.

– Трудно быть «многостаночником»?

– У меня есть мастерская, где я выполняю заказы. А в свободное время кое-что делаю для себя. «Трижды три» – это итог работы за последний год.

– Впечатляет!

– Мне нравится заниматься скульптурой, графикой, живописью, книжной иллюстрацией. Выходя из дома, всегда беру с собой фотоаппарат.

– Посетители выставки оценили твои снимки. Например, очень трогает, при всей ироничности, триптих «Еврейская свадьба в Америке». Это где подсмотрено?

– В Бруклине, конечно. Там такая атмосфера, что чувствуешь себя как дома.

– В середине девяностых у тебя была персональная выставка под названием «Евреи». Так кем ты себя ощущаешь?

– Скульптор Семен Рабинков, тогда еще не уехавший в Израиль, входил в мою кишинёвскую мастерскую и спрашивал: «Ты кто сегодня с утра – русский или еврей?» Мне и вправду было сложно определиться при русском папе и еврейской маме. По культурной принадлежности я, конечно, русский. Но свои еврейские корни чту, уважаю и даже горжусь ими.

– Кишинёв в этом смысле тебя не разочаровал?

– Я мало где успел побывать. Но в нашем еврейском дворике на Стефана Великого (нынешняя улица Александру чел Бун) ничего не осталось от прежних лет. Какие-то лотки, какая-то торговля…

– Некоторые уголки нашего города радикально меняются за две недели. Разрушились многие твои работы, например статуя Флоры у бывшего магазина «Самоцветы», композиция у входа в цирк… Исчезает неповторимая атмосфера Кишинёва, его «особенный, еврейско-русский воздух», как писал Довид Кнут. Ты чувствуешь желание каким-то образом удержать ту полузабытую жизнь?

– Раньше я стеснялся признаваться в своей графомании. Теперь могу говорить об этом. Да, я пишу прозу. Не так давно делал иллюстрации для книги известной писательницы Рады Полищук, редактора российско-израильского журнала «Диалог», и попросил ее прочитать мои опусы. Она долго отбивалась – наверно, не хотела меня обижать резко критическими замечаниями. Потом прочла, посоветовалась с членами редколлегии и говорит: «Мы решили, что это всё-таки литература». Для «Диалога» отобрали два рассказа из трёх предложенных. Так что вскоре состоится мой литературный дебют.
– Рада за тебя.

Радоваться за Юрия Хоровского можно с легкой душой. Его скульптуры и картины украшают крупнейшие музеи, галереи и частные коллекции во всём мире. Прекрасные дамы всё так же млеют в его присутствии, а коллеги по цеху нежно любят как человека и высоко ценят как художника. Это ли не счастье, даже если оно с привкусом грусти? А лучший отзыв о выставке «Трижды три» оставил Эдик Майденберг. Он сказал: «Немножко прикоснулись к гротеску».
Александра ЮНКО
dorledor.info